Scrisoare pierdută

M-am îndrăgostit de tine

într-o mie de feluri,

de o mie de ori.

Te-am așteptat

cu fluturi, în stomac,

doar că dragostea ta

nu

a mai ajuns la mine.

S-a rătăcit pe drum

sau, poate,

nici măcar nu i-ai pus timbru...

Love?!

 ,,Suntem ceea ce iubim." 

Nichita Stănescu

   

    Tu îmi ești atat boala, cat și tratamentul.

    Închid ochii pentru a păstra imaginea ta în minte. Intactă, măcar pentru o eternitate și o zi. Ce repede trece timpul; mai este atat de puțin!...

    Obișnuim să spunem că iubim, deși niciodată nu ne cerem iertare cu adevărat. Întotdeauna, orice am face, va rămane acel regret, acea clipă ratată ce dă naștere unui oftat, unei lacrimi. Oare e adevărat? Cumva, reușim să nu ne îndreptăm intenția spre trecutul spulberat în mii de cioburi, visand, cel mai probabil, la viitorul care, în misterul zilei de maine, va aduce o speranță: împlinită, deșartă, vis. 

    Dragostea reprezintă un concept ambiguu. Susținem faptul că nu am putea supraviețui fără ea, însă ne ducem crucea distrugandu-l chiar și fără să vrem tocmai pe cel iubit. Îl luăm cu noi în mormant. Îi furăm inima, îl lăsăm să sangereze de dor și de durere, în timp ce lacrimi amare ne inundă. Îl lăsăm fără viață, îi luăm pacea, fericirea și îl zdrobim. Ne pasă? Nu?

    Este dragostea o opțiune sau o emoție? Unii aleg, decid, să iubească, alții doar trăiesc sentimentul, lăsandu-se duși de acesta pe valurile vieții. Respiră: inspiră, expiră. Iubirea ne este vitală, întocmai ca oxigenul. Poți să trăiești fără oxigen, fără iubire?...

 

Mai avem nevoie de basme?

    Vă mai amintiți  de momentele în care așteptam cu sufletul la gură să auzim întamplările prin care avea să treacă Făt-Frumos? Anii au trecut, iar din cauza experiențelor mai puțin plăcute prin care am fost forțați să pășim, bucuria pe care o resimțeam anticipand un final frumos a lăsat loc, încetul cu încetul, unui cinism amar. Am ajuns să nu mai vrem să visăm, căci timpul ne este mai mereu furat de clipele în care nu ne gandim la altceva decat la problemele zilei de maine. Așa cum spunea și William Shakespeare, ,,noi suntem din materia din care sunt făcute visele, iar scurta noastră viață o întregește un somn", însă noi nici măcar nu mai visăm... Am ajuns să fim conduși, nu de rațiune sau de sentimente, ci de... griji!

    Apare, deci, întrebarea:,, Mai avem nevoie de basme?" Da! Într-un secol numit "21", în care timpul zboară cu viteza internetului, omul încă mai are nevoie de povești cu zane. Într-o lume în care granița dintre bine și rău devine aproape invizibilă, într-un univers în care toate valorile antagonice se contopesc pentru a da naștere unor hibrizi hidoși, încă mai e nevoie de basm.

    Ficțiunea este, în opinia mea, o modalitate de a-i salva pe oameni de la uniformizare. Eu cred că nu trebuie să vorbim, să gandim, să ne petrecem viața la fel; etalonul fiind, desigur, VIP-urile, care, în majoritatea lor, nu știu să se exprime, folosesc cuvinte puține și, uneori, cu sensuri greșite. Ficțiunea este, din punctul meu de vedere, o exprimare pură a emoției umane, o prelucrare atentă a spațiului real, care ia mai multe forme, ce țin de individualitatea, originalitatea celui care se apleacă asupra realității, pentru a o șlefui. Autorul de ficțiune este ca un sculptor închis într-un atelier, în fața unui bloc de marmură neatins. El nu are la îndemana decat literele alfabetului, adunate într-o masă amorfă în străfundurile minții sale. Unica lui daltă este imaginația. Cu infinitezimală grijă la construcție, detalii, expresie și transmiterea de emoții, el creează din acel bloc amorf o operă de artă, un basm!
    Noi avem nevoie de basme, întrucat ele reprezintă motivația pentru a lupta, datorită lor, știm că faptele realității se pot termina cu bine, ele putand mobiliza resursele necesare găsirii soluțiilor optime la problemele cu care ne confruntăm.
    În concluzie, noi avem nevoie de povești, întrucat ne este imperios necesar să le inventăm, să le căutăm, să le întampinăm. Nu trebuie să ne speriem de poveștile "urate", înfricoșătoare sau triste, căci și ele reprezintă lecții de viață, chiar dacă ne dau fiori. Avem nevoie de eroi, de lupta dintre bine și rău, de suspans și de iubire.

Război de cuvinte și de amintiri

    Plămânii mi-s sparți în mii de cioburi: încerc să respir. Degeaba. Durerea curge prin mine ca o cerneală roșie. Pentru fiecare frază care am scris-o despre tine eu am mai sângerat câte un pic. Simt cum o neliniște stranie îmi pătrunde prin sânge și suflet. Mă doare, dar tac. Nu așa fac eu mereu? 

    Nu am murit, dar parcă m-am disipat ca ceața în soare. Am dispărut, m-am cufundat în neant, căci eu nu mai exist deja de mult timp. Ce s-a întâmplat cu mine?... Nimic, ar spune alții. Normal.Mă prefac prea bine... Sunt de prea mult timp obișnuită să-mi ascund trăirile interioare și reușesc să fac asta atât de bine încât nimeni nu îmi poate citi masca, deși toți îmi pot citi rândurile. Mi-am stăpânit lacrimile căci ei nu trebuiau să audă nimic. Nu am obișnuit niciodată să spun cuiva ceva. Am stat abia suportând liniștea asta asurzitoare, căci cu toată iubirea celor din jur un om se poate simți singur, abandonat.

    Dar nu-i nimic. Am ajuns să pot continua să trăiesc chiar și după ce moartea m-a răpit.

    Căldură de gheață: asta sunt eu, care pleacă departe. Mă strigi după nume sau din priviri. Te simt. Te simt. Te îneci în cerneala foilor mele mâzgălite cu trudă și lacrimi. Mă strigi sau... oh! doar îmi pare?

    Înghețată toată, dansează ca o iubire nebună mâna mea pe o hârtie, având în brațe stiloul pătat de sânge albastru. Coloane înalte de cerneală, zăbrele de marmură albă. Foi scrise cu chinuri vii, umblătoare.

    Astăzi sunt un ciot, dar când am fost eu întreagă? Frântă-s în miliarde de cioburi. Pulbere.

    În palme simt bătaia aripilor fluturelui meu: inima. Oh! mă doare într-una. Spasme. De când ai am plecat, mi-e mai bine, dar eu încă mă întreb: cum ar fi cu tine?

    Bătută de vânt, arsă de soare, zgâriata de gheață, am încercat să găsesc răspunsul întrebărilor mele.

    Fluturi verzi, de smarald, înfloresc iar, căci cărbunele a ars, s-a transformat... Nu mai e, a plecat. L-am aruncat.

    Drumul nostru a fost cândva unul, dar aici s-a... despicat.

Urlă lupii...

    Mă înec în lacrimi, căci am gust amar de pelin. Totul doare, iar eu sunt plină de dor...

    M-am săturat să renunț, să nu renunț. M-am săturat să nu uit nimic și să țin minte tot ce are legătură cu tine... Ah, uite, deja o zgarietura produsă de amintiri...

    Cu mintea ți-am trimis scrisori de adio, în gand ți-am cerut iertare... Dar pentru ce? Eu nu ți-am greșit cu nimic... Tot ce-am vrut să-ți spun odată într-o telegramă a încăput. Acum pare totul pare mai ușor... Dar... dar vreau să știu ce te apasă, ce gand îți tremură pe buzele crăpate de muțenie? De ce îmi fac oare griji? Nu eu te-am rănit, nu eu te-am omorat cu doar cateva vorbe...

    Cuvintele nu își schimbă forma. Răman întipărite undeva în minte, nu se uită, nu se iartă, ci se plang. Nimeni nu te va mai putea vindeca, deoarece spusele rănesc cel mai tare. Nimic nu se mai vindeca. Nu îți mai pasă de nimic...

    Cicatricile mă ustură, căci afară plouă cu amarele-mi lacrimi... Stropi erodează fierul și încurajează plumbul să apese cat mai tare... Greutate de nesuportat. Te rog! Te implor să mă ierți, căci mă înec în tăcere, strigand după tine...

Urlă lupii, auzi?

Este prea fig să ne luăm adio, dar prea cald ca tu să-mi poți vorbi...

Ochii verzi si ochii negri

    Amaraciune...
    Ma ustura ochii secati de lacrimi, iar plamanii mei de sticla, care acum s-au spart in mii de cioburi, suspina. Nu pot sa respir. Ma inec in durere. Incerc sa inspir, dar chiar si aceasta actiune a devenit un chin, atmosfera fiind imbibata cu ceai de pelin.
    Sunt oarba... Incerc sa deslusesc contururile corpurilor din jurul meu, insa o ceata de intuneric imi acopera universul... Ma opresc, ascult zgomotele lumii, care, de obicei, freamata, dar nu aud nimic: am surzit. Ingrozita, esuez in incercarea de a-mi gasi un sprijin: sunt absorbita de o gaura neagra. Nu mai percep nimic...
    Am nevoie de tine, al meu carbune... Te rog sa ma calauzesti... Te-am asteptat atata timp, am fost gata sa iti dau drumul... Trupul de sticla mi-a fost sfarmat in mii si mii de cioburi de durere, taiate cu grija de cel cu ochii de smarald...
    Iubind in taina, am ramas tacere. Din priviri citeam a dorului nostru veste: trei zile fara tine, imi par o vecie... Dar parca vad, chiar si acum, carliontii tai de smoala, ochii de carbune.
    Insa inima mi-e rupta in doua: ochii verzi si ochii negri...

Ce ar fi fost dacă...?

    Mă simt bătrână... Sunt, de fapt, bătrână.

    Acum, în timp ce mă plimb pe străzile întortocheate ale orașului zguduit de adieri autumnale, văd în jurul meu tineri; adolescenți animați de flacăra vieții.

    Mă uit la ochii lor mari, frumoși și le admir strălucirea albă, ce denotă bucuria, vitalitatea, entuziasmul. Întotdeauna, această lucire a ”porților sufletului” m-a fascinat. Poate și din cauză că eu nu am avut-o niciodată. Strălucirea ochilor mi-a fost întotdeauna umbrită de norii melancolici ai tristeții și de... și de gândurile care îmi zburau chiar și fără voie la...

    Dintr-odată, am simțit lacrimi fierbinți, amare, cu gustul ceaiului de pelin, străbătându-mi fața a cărei scoarță mi-a fost brăzdată de ploaia trecerii anilor. După ce mi le-am șters, mi-am acoperit fața cu mâinile mele aspre, noduroase și am închis ochii. Mâinile mele de acum... nu mai seamănă deloc cu cele de atunci, din noaptea aceea în care stăteam pe balconul cabanei mele, iar el, din balconul clădirii din dreapta, probabil că mă observase în momentul meu de slăbiciune... Și atunci plângeam, ca acum; atunci, însă, nu știam de ce. Poate că din cauza faptului că trebuia să părăsim locul în care ne-am cunoscut și în care am petrecut împreună șase zile- în care însă nu am prea vorbit-, poate pentru că nu știam ce va mai urma... Știusem doar că trebuia să mă descarc cumva de încărcătura mea emoțională pe care o primisem fără ca măcar să o cer, fără ca măcar să o doresc... Acum conștientizez faptul că încă din aceea noapte am început să-l... Știu că m-a văzut... L-am observat privindu-mă, și totuși nu a spus nimănui nimic, nici măcar mie...

                                           

    Devenisem buni prieteni. Aflasem că și el mă plăcea. Iubire trecătoare? Chiar nu știu-ce a fost pentru el... Tremuram. Țipam în mine. ,,Trezește-te, Doria! Trezește-te!”. Nu știam însă de ce trebuia să mă trezesc. Poate credeam că totul era un vis? Faptul că îl aveam atât de aproape de mine în aproape fiecare zi mă făcea să tresar, așteptând momentul în care privirile ni se vor întâlni. Era oare prea mult pentru mine? ... Mereu, când ochii îmi cădeau asupra lui, eu... Dar apoi am încercat să mă stăpânesc, aruncâdu-i doar priviri fugitive. Cum îl puteam avea atât de aproape încât aveam posibilitatea de a vorbi câte în lună și în stele? Nu am avut însă curajul de a-i comunica ceea ce simțeam. Ceea ce simt.

    Îmi doresc... Îmi doresc să-i fi spus. Îmi doresc să am din nou 18 ani, pentru a avea posibiliatea de a-i spune că și eu simt la fel.

    Închid ochii. ”Du-te! Du-te înapoi! Dă timpul înapoi! Spune-i!”. Mă întorc în timp.

    Expir și deschid ochii. Fluturi am în stomac, căci el stă chiar lângă mine. Abia am ajuns la mare, însoțiți de un grup de prieteni comuni... A venit momentul să-i spun ce cred, ce simt... Acum, gândesc eu, știu că el e jumătatea mea și nimic nu ne poate despărți...

    Suflu ușurată. Totul s-a terminat.

    Deschid ochii. Am 24 de ani. Amândoi ne-am terminat cu brio studiile, iar azi e ziua cea mare.

    Deschid ochii din nou. E momentul infinitului.

    ”Da!”, spun tare, clar, cu convingere, în timp ce îi privesc ochii de cărbune.

    Mă bucur. Mă bucur că am avut curajul să-i spun. 

***

     Concluzie: SPUNE ÎNTOTDEAUNA CEEA CE SIMȚI. Nu lăsa întrebarea ,,Ce ar fi fost dacă...?” să existe!

P. S.: M-am inspirat atât din realitate, cât și din filmul ,, Mr. Nobody”.

               

semnează:

Jr. #1

  M-ai vindecat de iubire!

           Mulțumesc...

  M-ai otrăvit cu dragoste...

           Te iubesc!

Simt cum îmbobocește-n mine

               puiul unei noi iubiri:

  Înfloresc!

  Dar eu am plecat:

  Lumea m-a luat!

  Parcă te văd, parcă te simt.

  Dar tu ești departe,

  Iar eu am murit.

”Spitalul celor pierduți în iubire” de Rucsandra Tudoran, recenzie

    Salut!!! De curând am văzut o recenzie a cărții ”Spitalul celor pierduți în iubire” de Ruxandra Tudoran, volum ce doream să îl *recenzez* mai de mult, ce m-a convins să deschid șirul recenziilor pe care le voi face.

      1. Copertă
    Coperta transmite ideea de agitație, de mister. Desenul de pe pieptul fetei ne oferă, alături de titlu, un indiciu important, și anume: ne șoptește faptul că volumul descrie tema iubirii. Sinceră să fiu, coperta îmi place foarte mult pentru că este originală și îndrăzneață!

      2. Conținut
    Cartea m-a capturat odată ce am început să citesc prologul acesteia, care se numește: ”Fișă de internare”. Mi-a foarte mult faptul că naratorul (intradiegetic) s-a jucat cu elemente din mai multe științe, cum ar fi: biologia și anatomia. De asemenea, apreciez jocul cu anumite obiecte ce simbolizează diferite lucruri. Un exemplu ilustrativ ar fi folosirea lemnului de cireș în construirea roșiei colivii pentru fostul iubit. Această ”cușcă” roșie simbolizează dorința naratorului de a-l ține aproape pe cel pe care îl iubește, iar culoarea acesteia sugerează faptul că dragostea pe care i-o poartă este aprinsă. Tot astfel, pulberea de lemn de cireș ce este găsită pe corpul naratorului-personaj la sfârșitul cărții transmite faptul că oricât de mult ne-am strădui, dragostea nu va dispărea niciodată, aceasta fiind prezentă chiar și sub formă de resturi. Aș mai avea de adăugat faptul că lemnul de cireș simbolizează nobilimea, în acest caz a sentimentului.

      3. Puncte bonus!!!
    Punctele bonus sunt date de expresivitate, originalitate și stilul ales.

P. S. : Și eu am scris o carte în același format. (Titlu: ”Jurnal de toamnă”.)

 și... autoarea! 

Notă: 5/5
    

Eseu: Tema iubirii

    Toate fiinţele au nevoie de dragoste pentru a supravieţui.
    Iubirea s-a născut înainte de om, susțin marii demiurgi ai lumii, căci a fost nevoie de dragostea lui Dumnezeu pentru ca increatul să se transforme în creat.
    Iubirea reprezintă un sentiment de afecțiune însoțit de admirație, devotament și prețuire față de o persoană,  din punct de vedere metafizic, aceasta fiind sinonimă cu miracolul și armonia. Omul care iubește se bucură mereu de viață, întrucât el are ,,ochi care să înfrumusețeze lumea”(Mihai Eminescu).
    Îngemănarea sufletelor pereche se produce datorită faptului că, așa cum scria și Andre Gide, ,,Involuntar, inconștient, doua ființe ce se iubesc se modelează reciproc, fiecare se străduiește să semene cu acel idol pe care-l contemplă în inima celuilalt”. De asemenea, eul liric din poezia ,,Vârsta de aur a dragostei” de Nichita Stănescu este surprins în ipostaza căutării iubitei, la fel ca Orfeu, erou trac, ce îndrăznise să creeadă că își poate readuce la viață soția, pe nimfa Euridice, numai prin puterea și strălucirea iubirii și a muzicii sale mirifice. Astfel se poate spune că dorul este un catalizator al iubirii, care îl ămpinge pe îndrăgostit să încerce să își găsească perechea, exact ca în povestea lui Isis și Osiris, în care zeița îl găsește și își învie soțul. Toate acestea aduc aminte de mitul androginului, care spune că nimeni nu poate supraviețui fără persoana dragă lângă el, întrucât, în vremurile de demult, perechile erau unite, formând un singur trup.
    Dragostea, în literatură, este privită și prezentată din diverse unghiuri, cum ar fi iubirea, ca act inițiatic, ca sentiment tragic, ca pasiune, ca miracol al vieții...
    Ca act inițiatic, dragostea simbolizează sentimentul ce face o ființă să trăiască în adevăratul sens al cuvântului bucuria vieții., doar privindu-și persoana dragă. Aceasta este ilustrată de Vera, personaj al ,,Cărții nunții” de George Călinescu, atunci când devine conștientă de faptul că îl dorește și îl iubește pe Jim, trăirea acestei emoții fiindu-i pentru întâia oară cunoscută.
    Iubirea ca sentiment tragic este prezentată în opera lui William Shakespeare, în care protagoniștii, ,,Romeo și Julieta”, conștientizează faptul că dragostea lor este imposibilă, întrucât ura dintre familiile din care proveneau distrugea orice speranță a căsătoriei(publice) dintre ei.
    Eu cred că iubirea este cel mai frumos sentiment pe care l-a experimentat omul încă de la începuturi și care merită orice sacrificiu, exact ca îngerul Daniel Grigori(cartea ,,Damnare”- Collins) care renunță la înaltl său grad din Rai pentru a fi împreună cu iubita sa, muritoarea Lucinda Price.

Tu...

  Eşti iubirea mea profundă,

  Dintr-o zi caldă de vară,

  Te iubesc cu duioşie

  Si mi-e inima uşoară.

  Vocea ta mă înfioră,

  Zâmbetu-ţi mă cucereşte.

  Ochii tăi adânci, albastri,

  Sunt frumoşi ca două mure.

  Vreau să las a mea tristeţe

  Undeva pierdută-n urmă,

  Să-mi poţi dărui plăcerea,

  Zi de zi tot mai profundă.

Iubirea...

 

Iubirea...
Multi se intreaba: ,,Ce este iubirea? La ce ne foloseste ea?"
Ei bine, iubirea este cel mai frumos sentiment!
Te face sa plutesti... Este atractia nestapanita fata de o persoana pe care o privesti cu drag, cu dor, cu admiratie... Aceasta te face sa crezi ca persoana iubita este un zeu, este perfecta, iar tu esti norocosul su norocoasa slujitoare... Ai impresia ca daca nu esti langa acea persoana in fiecare clipa, lumea se poate sfarama, exact ca dunele de nisip in puterea vantalui neiertator...
Iubirea, odata instalata in sufletul tau, cheama renumitii Fluturasi ai Stomacului. Ei fac o excursie in tot corpul tau. Iti modifica perspectiva din care privesti viata, modul de gandire, chiar si preferintele..
Iubirea este un dar, o comoara...
Asta inseamna pentru mine iubirea...

Visul unei stele

    Intr-o intunecata noapte de foc, am zarit pe cerul incarcat de nori o fragila stea ce se strecura printre ei, somnambula.
    Dupa balansul inconstient al astrului, mi-am dat seama ca ea ,,traia" intr-o noapte luminoasa. Susotea impreuna cu suratele ei. Discutau tragand cu ochiul si la ce faceau ciudatii oameni.
    Insa, in sufletul ei, ocupa un loc special un om, un tanar poet. De cand isi intalnira prima data privirile, se indragostira. De atunci, ea isi dorea sa-si schimbe viata de nemuritor, cu cea de om.
    Dar inca mai asteapta aprobarea prevazatoarei mame, luna.
    Pana atunci, ea va visa, isi va imagina, va fi fericita in lumea din inauntrul ei...