Plămânii mi-s sparți în mii de cioburi: încerc să respir. Degeaba. Durerea curge prin mine ca o cerneală roșie. Pentru fiecare frază care am scris-o despre tine eu am mai sângerat câte un pic. Simt cum o neliniște stranie îmi pătrunde prin sânge și suflet. Mă doare, dar tac. Nu așa fac eu mereu?
Nu am murit, dar parcă m-am disipat ca ceața în soare. Am dispărut, m-am cufundat în neant, căci eu nu mai exist deja de mult timp. Ce s-a întâmplat cu mine?... Nimic, ar spune alții. Normal.Mă prefac prea bine... Sunt de prea mult timp obișnuită să-mi ascund trăirile interioare și reușesc să fac asta atât de bine încât nimeni nu îmi poate citi masca, deși toți îmi pot citi rândurile. Mi-am stăpânit lacrimile căci ei nu trebuiau să audă nimic. Nu am obișnuit niciodată să spun cuiva ceva. Am stat abia suportând liniștea asta asurzitoare, căci cu toată iubirea celor din jur un om se poate simți singur, abandonat.
Dar nu-i nimic. Am ajuns să pot continua să trăiesc chiar și după ce moartea m-a răpit.
Căldură de gheață: asta sunt eu, care pleacă departe. Mă strigi după nume sau din priviri. Te simt. Te simt. Te îneci în cerneala foilor mele mâzgălite cu trudă și lacrimi. Mă strigi sau... oh! doar îmi pare?
Înghețată toată, dansează ca o iubire nebună mâna mea pe o hârtie, având în brațe stiloul pătat de sânge albastru. Coloane înalte de cerneală, zăbrele de marmură albă. Foi scrise cu chinuri vii, umblătoare.
Astăzi sunt un ciot, dar când am fost eu întreagă? Frântă-s în miliarde de cioburi. Pulbere.
În palme simt bătaia aripilor fluturelui meu: inima. Oh! mă doare într-una. Spasme. De când ai am plecat, mi-e mai bine, dar eu încă mă întreb: cum ar fi cu tine?
Bătută de vânt, arsă de soare, zgâriata de gheață, am încercat să găsesc răspunsul întrebărilor mele.
Fluturi verzi, de smarald, înfloresc iar, căci cărbunele a ars, s-a transformat... Nu mai e, a plecat. L-am aruncat.
Drumul nostru a fost cândva unul, dar aici s-a... despicat.
