”Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă

    Motto:  ”Noi suntem din plămada din care sunt făcute visele, iar scurta noastră viață o întregește un vis.”(William Shakespeare) Cu toate acestea, căutăm singuri-sau în colectiv- să dăm vieții nostre un sens, pe parcursul ei povestind. Primele lucruri ce ne sunt istorisite sunt basmele: acestea ne formează, căci noi aflăm diferența dintre bine și rău din povești.

    Basmul cult ”Povestea lui Harap-Alb” este scris de Ion Creangă, demiurg aparținând secolului al XIX-lea.

    Din punctul de vedere al istoriei literaturii române, a doua jumătate a secolului al XIX-lea se definește ca o perioadă în care continuă să se așeze temeliile mai multor specii literare. Această perioadă este desemnată de istoria literară ca fiind ” epoca marilor clasici”, pentru a sublinia valoarea de model pe care o capătă autorii reprezentativi precum Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, cărora le se alătură și criticul Titu Maiorescu, creațiile lor fiind considerate necesare în dezvoltarea spirituală a individului.

    Basmul reprezintă specia genului epic în care personaje cu puteri supranaturale, reprezentând Binele, se confruntă cu personaje fabuloase, întruchipând Răul, aceasta finalizându-se cu victoria binelui.

    Basmul cult conservă o serie de elemente prezente în cel popular, pe care însă le prelucrează într-o manieră nouă. Basmul cult se deosebește de cel popular și prin faptul că are un singur autor, care să fie cunoscut. Deși ”Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult, acesta pornește de la modelul celui popular, căruia i se adaugă note originale.

    Ordinea basmului este, prin excelență, una a fabulosului, a supranaturalului, ce nu provoacă dileme sau crize existențiale, în timp ce ordinea fantastică a lumii este ilustrată de speciile literaturii culte, care surprind enigmele, întrebările.

    Viziunea despre lume în basmul cult ”Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este una fabuloasă, deoarece sunt prezente mai multe întâmplări supranaturale, săvârșite de personaje cu puteri ieșite din comun. Această viziune este evidențiată atât în tema operei, cât și în întreaga ei structură, respectiv la nivelul personajelor.

    Probele inițiatice constituie, de asemenea, un element specific basmului, în măsura în care protagonistul este surprins în cursul unui amplu proces de inițiere, ce contribuie la formarea trăsăturilor necesare unui împărat înțelept. Urmărind evoluția protagonistului, care trece de la stadiul de ,,mezin al craiului", tanăr neexperimentat, la statutul de conducător al împărăției unchiului său, Verde Împărat, textul lui Ion Creangă are și colitatea de a fi un bildungsroman.
    Harap-Alb, în calitate de erou al basmului, nu are însușirile specifice din basmele populare, căci nu are puteri supranaturale, nici vitejie ieșită din comun, calitățile lui fiind de ordin moral și sufletesc(generozitate...). Numele său, ,,Harap-Alb", sugerează dualitatea personajului, căci acesta asociază epitetul simplu, cromatic, ,,alb", ce sugerează naivitatea și puritatea antieroului, cu termenul ,,harap", care simbolizează robul negru. Așadar, fiul de crai este caracterizat ca fiind un rob de origine regală.
    Spanul, ca oricare alt personaj ce poate fi redus la o singură calitate, deci personaj ,,plat", nu este altceva decat o întruchipare a răului, care are însă rolul pedagogului, inițiatorului, chiar dacă și-l îndeplinește într-un mod inconștient. Numele său este îndeajuns pentru a sugera calitatea sa negativă.
    Atat Harap-Alb, cat si Spanul, sunt personaje solitare, parcurgand împreună mai multe etape. După ce și-a îndeplinit însă misiunea de a-l iniția pe Harap-ALb, Spanul dispare din scenă, fiind ucis de calul fiului de crai.
    Basmul lui Creangă se individualizează astfel de celalte basme culte prin faptul că textul încă mai poartă amprenta artei populare.

Ce ar fi fost dacă...?

    Mă simt bătrână... Sunt, de fapt, bătrână.

    Acum, în timp ce mă plimb pe străzile întortocheate ale orașului zguduit de adieri autumnale, văd în jurul meu tineri; adolescenți animați de flacăra vieții.

    Mă uit la ochii lor mari, frumoși și le admir strălucirea albă, ce denotă bucuria, vitalitatea, entuziasmul. Întotdeauna, această lucire a ”porților sufletului” m-a fascinat. Poate și din cauză că eu nu am avut-o niciodată. Strălucirea ochilor mi-a fost întotdeauna umbrită de norii melancolici ai tristeții și de... și de gândurile care îmi zburau chiar și fără voie la...

    Dintr-odată, am simțit lacrimi fierbinți, amare, cu gustul ceaiului de pelin, străbătându-mi fața a cărei scoarță mi-a fost brăzdată de ploaia trecerii anilor. După ce mi le-am șters, mi-am acoperit fața cu mâinile mele aspre, noduroase și am închis ochii. Mâinile mele de acum... nu mai seamănă deloc cu cele de atunci, din noaptea aceea în care stăteam pe balconul cabanei mele, iar el, din balconul clădirii din dreapta, probabil că mă observase în momentul meu de slăbiciune... Și atunci plângeam, ca acum; atunci, însă, nu știam de ce. Poate că din cauza faptului că trebuia să părăsim locul în care ne-am cunoscut și în care am petrecut împreună șase zile- în care însă nu am prea vorbit-, poate pentru că nu știam ce va mai urma... Știusem doar că trebuia să mă descarc cumva de încărcătura mea emoțională pe care o primisem fără ca măcar să o cer, fără ca măcar să o doresc... Acum conștientizez faptul că încă din aceea noapte am început să-l... Știu că m-a văzut... L-am observat privindu-mă, și totuși nu a spus nimănui nimic, nici măcar mie...

                                           

    Devenisem buni prieteni. Aflasem că și el mă plăcea. Iubire trecătoare? Chiar nu știu-ce a fost pentru el... Tremuram. Țipam în mine. ,,Trezește-te, Doria! Trezește-te!”. Nu știam însă de ce trebuia să mă trezesc. Poate credeam că totul era un vis? Faptul că îl aveam atât de aproape de mine în aproape fiecare zi mă făcea să tresar, așteptând momentul în care privirile ni se vor întâlni. Era oare prea mult pentru mine? ... Mereu, când ochii îmi cădeau asupra lui, eu... Dar apoi am încercat să mă stăpânesc, aruncâdu-i doar priviri fugitive. Cum îl puteam avea atât de aproape încât aveam posibilitatea de a vorbi câte în lună și în stele? Nu am avut însă curajul de a-i comunica ceea ce simțeam. Ceea ce simt.

    Îmi doresc... Îmi doresc să-i fi spus. Îmi doresc să am din nou 18 ani, pentru a avea posibiliatea de a-i spune că și eu simt la fel.

    Închid ochii. ”Du-te! Du-te înapoi! Dă timpul înapoi! Spune-i!”. Mă întorc în timp.

    Expir și deschid ochii. Fluturi am în stomac, căci el stă chiar lângă mine. Abia am ajuns la mare, însoțiți de un grup de prieteni comuni... A venit momentul să-i spun ce cred, ce simt... Acum, gândesc eu, știu că el e jumătatea mea și nimic nu ne poate despărți...

    Suflu ușurată. Totul s-a terminat.

    Deschid ochii. Am 24 de ani. Amândoi ne-am terminat cu brio studiile, iar azi e ziua cea mare.

    Deschid ochii din nou. E momentul infinitului.

    ”Da!”, spun tare, clar, cu convingere, în timp ce îi privesc ochii de cărbune.

    Mă bucur. Mă bucur că am avut curajul să-i spun. 

***

     Concluzie: SPUNE ÎNTOTDEAUNA CEEA CE SIMȚI. Nu lăsa întrebarea ,,Ce ar fi fost dacă...?” să existe!

P. S.: M-am inspirat atât din realitate, cât și din filmul ,, Mr. Nobody”.

               

semnează:

Libertatea

    Omul, ca spirit, este definit prin libertate și conștiință. A răi liber înseamnă a te supune propriei rațiuni.
    Libertatea proprie se poate intersecta, la un moment dat, cu libertatea celuilalt, întrucât planeta, fiind împânzită de ființe omenești, este ca un imens furnicar uman, în care nu putem face o mișcare  fără să nu ne ciocnim de altă ființă, de o altă viață, care are dreptul la libertate...
    Ce înseamnă însă a trăi liber?
    O definiție simplă (DEX) enunță faptul că omul este liber doar atunci când poate acționa în conformitate cu dorințele sale, fără a încălca însă libertatea celor de lângă noi.
    Prin urmare, în ziua de azi, o parte a libertății ne este îngrădită, pentru a nu o încălca pe a altora.

Eseu: Tema iubirii

    Toate fiinţele au nevoie de dragoste pentru a supravieţui.
    Iubirea s-a născut înainte de om, susțin marii demiurgi ai lumii, căci a fost nevoie de dragostea lui Dumnezeu pentru ca increatul să se transforme în creat.
    Iubirea reprezintă un sentiment de afecțiune însoțit de admirație, devotament și prețuire față de o persoană,  din punct de vedere metafizic, aceasta fiind sinonimă cu miracolul și armonia. Omul care iubește se bucură mereu de viață, întrucât el are ,,ochi care să înfrumusețeze lumea”(Mihai Eminescu).
    Îngemănarea sufletelor pereche se produce datorită faptului că, așa cum scria și Andre Gide, ,,Involuntar, inconștient, doua ființe ce se iubesc se modelează reciproc, fiecare se străduiește să semene cu acel idol pe care-l contemplă în inima celuilalt”. De asemenea, eul liric din poezia ,,Vârsta de aur a dragostei” de Nichita Stănescu este surprins în ipostaza căutării iubitei, la fel ca Orfeu, erou trac, ce îndrăznise să creeadă că își poate readuce la viață soția, pe nimfa Euridice, numai prin puterea și strălucirea iubirii și a muzicii sale mirifice. Astfel se poate spune că dorul este un catalizator al iubirii, care îl ămpinge pe îndrăgostit să încerce să își găsească perechea, exact ca în povestea lui Isis și Osiris, în care zeița îl găsește și își învie soțul. Toate acestea aduc aminte de mitul androginului, care spune că nimeni nu poate supraviețui fără persoana dragă lângă el, întrucât, în vremurile de demult, perechile erau unite, formând un singur trup.
    Dragostea, în literatură, este privită și prezentată din diverse unghiuri, cum ar fi iubirea, ca act inițiatic, ca sentiment tragic, ca pasiune, ca miracol al vieții...
    Ca act inițiatic, dragostea simbolizează sentimentul ce face o ființă să trăiască în adevăratul sens al cuvântului bucuria vieții., doar privindu-și persoana dragă. Aceasta este ilustrată de Vera, personaj al ,,Cărții nunții” de George Călinescu, atunci când devine conștientă de faptul că îl dorește și îl iubește pe Jim, trăirea acestei emoții fiindu-i pentru întâia oară cunoscută.
    Iubirea ca sentiment tragic este prezentată în opera lui William Shakespeare, în care protagoniștii, ,,Romeo și Julieta”, conștientizează faptul că dragostea lor este imposibilă, întrucât ura dintre familiile din care proveneau distrugea orice speranță a căsătoriei(publice) dintre ei.
    Eu cred că iubirea este cel mai frumos sentiment pe care l-a experimentat omul încă de la începuturi și care merită orice sacrificiu, exact ca îngerul Daniel Grigori(cartea ,,Damnare”- Collins) care renunță la înaltl său grad din Rai pentru a fi împreună cu iubita sa, muritoarea Lucinda Price.

Nevoia de joc-Joc si joaca

    Toata lumea are nevoie de joc pentru a invata.
    Jocul este mai mult o stare de spirit, el nascandu-se prin impletirea fanteziei, entuziasmului, dorintei si a ironiei.
    Viata este ca un joc imens, iar participantii isi cunosc foarte bine sarcinile ritualice pe care trebuie sa le indeplineasca. Spatiul si timpul in care se desfasoara este foarte amplu, incepand cu copilaria si continuand chiar si dupa moarte.
    Omul, care, bucurandu-se de viata, priveste lumea prin intermediul ludicului, a avut ,ereu o credinta nestramutata in jocurile magice. Nica, presonajul principal din ,,Amintiri din copilarie`` de Ion Creanga, se considera a fi, asa cum el insusi afirma, copilul unei solomonarese, caci Smaranda ,,putea sa inchege apa numai cu doua picioare de vaca``. Aceasta putere de vrajitoare era transferata de catre mama asupra copilului, fapt ce il determina pe Nica sa creada  ca ,,poate chema soarele`` si ,,indrepta vremea``.
    Copiii si-au insusit esenta acestor credinte traditionale si, de aceea, fara sa inteleaga, utilizeaza jocul magic impreuna cu cel al logosului. Baiatul din poezia ,,Dupa melci`` de Ion Barbu isi da seama de consecintele acestora abia dupa ce le sfarseste.
    In spatiul sacru al asezarilor omenesi, relatia dintre oameni se bazeaza pe bun simt, onestitate si respect si, de aceea, jocul afectiv se construieste in functie de aceste principii. Spiritul de solidaritate si dragostea dintre copiii Marei (,,Mara`` de Ioan Slavici), Persida si Trica, motiveaza inconstienta, gestul si riscurile pe care si le asuma atunci cand acestia trec cu luntrea pe apele involburate ale ,,Murasului``. De asemenea, mezinii familiei lui Nica, din ,,Amintiri din copilarie`` de Ion Creanga, isi cauta echilibrul afectiv in cuvintele pline de intelepciune, dar si de umor, ale parintilor. Nica isi aminteste cu drag momentele de ,,harjoana`` cu fratii si tatal, acesta din urma dorind sa-si manifeste prin joc afectiunea.
    Jocurile cu caracter sportiv, precum vajhatul jucat de elevii de la ,,scoala de magie Hogwarts`` din ,,Harry Potter si Piatra Filosofala`` de J. K. Rowling, au rolul de a dezvolta spiritul de echipa si pe cel competitiv, dar si de a antrena fizicul, daruindu-i forta.
    Prin ochiadele Smaranditei, jocul erotic este doar sugerat la varsta lui NIca, iar clacile si hora reprezinta prilejul optim de apropiere.
    Chiar daca este plin de incercari, Romeo si Julieta nu au putut trai fara acesta, el fiind si cel mai frumos. Cum dragostea continua si dupa granitele vietii, Damen o cauta si o asteapta pe Ever din ,,Evermore`` de Alyson Noel, colectia Nemuritorii, mai precis reincarnarea acesteia, indeplinind, de fapt, rolurile din ,,De-a v-ati ascuns``, cunoscutul poem arghezian.
    In aceasta poezie, Tudor Arghezi transmite ideea ca jocul de-a thanatosul este cel mai dureros dintre toate si ca, odata ce am fost eliminati din jocul vietii, nu o sa ne mai putem intoarce.
    Jocul este vital omului, deoarece ludicul are un rol major in viata acestuia.