Mă simt bătrână... Sunt, de fapt, bătrână.
Acum, în timp ce mă plimb pe străzile întortocheate ale orașului zguduit de adieri autumnale, văd în jurul meu tineri; adolescenți animați de flacăra vieții.
Mă uit la ochii lor mari, frumoși și le admir strălucirea albă, ce denotă bucuria, vitalitatea, entuziasmul. Întotdeauna, această lucire a ”porților sufletului” m-a fascinat. Poate și din cauză că eu nu am avut-o niciodată. Strălucirea ochilor mi-a fost întotdeauna umbrită de norii melancolici ai tristeții și de... și de gândurile care îmi zburau chiar și fără voie la...
Dintr-odată, am simțit lacrimi fierbinți, amare, cu gustul ceaiului de pelin, străbătându-mi fața a cărei scoarță mi-a fost brăzdată de ploaia trecerii anilor. După ce mi le-am șters, mi-am acoperit fața cu mâinile mele aspre, noduroase și am închis ochii. Mâinile mele de acum... nu mai seamănă deloc cu cele de atunci, din noaptea aceea în care stăteam pe balconul cabanei mele, iar el, din balconul clădirii din dreapta, probabil că mă observase în momentul meu de slăbiciune... Și atunci plângeam, ca acum; atunci, însă, nu știam de ce. Poate că din cauza faptului că trebuia să părăsim locul în care ne-am cunoscut și în care am petrecut împreună șase zile- în care însă nu am prea vorbit-, poate pentru că nu știam ce va mai urma... Știusem doar că trebuia să mă descarc cumva de încărcătura mea emoțională pe care o primisem fără ca măcar să o cer, fără ca măcar să o doresc... Acum conștientizez faptul că încă din aceea noapte am început să-l... Știu că m-a văzut... L-am observat privindu-mă, și totuși nu a spus nimănui nimic, nici măcar mie...
Devenisem buni prieteni. Aflasem că și el mă plăcea. Iubire trecătoare? Chiar nu știu-ce a fost pentru el... Tremuram. Țipam în mine. ,,Trezește-te, Doria! Trezește-te!”. Nu știam însă de ce trebuia să mă trezesc. Poate credeam că totul era un vis? Faptul că îl aveam atât de aproape de mine în aproape fiecare zi mă făcea să tresar, așteptând momentul în care privirile ni se vor întâlni. Era oare prea mult pentru mine? ... Mereu, când ochii îmi cădeau asupra lui, eu... Dar apoi am încercat să mă stăpânesc, aruncâdu-i doar priviri fugitive. Cum îl puteam avea atât de aproape încât aveam posibilitatea de a vorbi câte în lună și în stele? Nu am avut însă curajul de a-i comunica ceea ce simțeam. Ceea ce simt.
Îmi doresc... Îmi doresc să-i fi spus. Îmi doresc să am din nou 18 ani, pentru a avea posibiliatea de a-i spune că și eu simt la fel.
Închid ochii. ”Du-te! Du-te înapoi! Dă timpul înapoi! Spune-i!”. Mă întorc în timp.
Expir și deschid ochii. Fluturi am în stomac, căci el stă chiar lângă mine. Abia am ajuns la mare, însoțiți de un grup de prieteni comuni... A venit momentul să-i spun ce cred, ce simt... Acum, gândesc eu, știu că el e jumătatea mea și nimic nu ne poate despărți...
Suflu ușurată. Totul s-a terminat.
Deschid ochii. Am 24 de ani. Amândoi ne-am terminat cu brio studiile, iar azi e ziua cea mare.
Deschid ochii din nou. E momentul infinitului.
”Da!”, spun tare, clar, cu convingere, în timp ce îi privesc ochii de cărbune.
Mă bucur. Mă bucur că am avut curajul să-i spun.
***
Concluzie: SPUNE ÎNTOTDEAUNA CEEA CE SIMȚI. Nu lăsa întrebarea ,,Ce ar fi fost dacă...?” să existe!
P. S.: M-am inspirat atât din realitate, cât și din filmul ,, Mr. Nobody”.
semnează:
”Tipa aia”: O ştii,o ştiu,o ştim,o ştim cu toţii: cea pe care nu o cunoşti, dar mereu când vă întâlniţi pe drum îţi zâmbeşte, şi tu, oricum te-ai simţi, nu poţi decât să-i arunci decât un zâmbet din ăla prostesc, cea care se holbează de jumătate de oră la tine, când eşti în autobuz, în oraş cu prietenii, parcă spunându-ţi să o observi în adevăratul sens al cuvântului,dar tu te gândeşti că e prea puţin,că se uită doar pentru că ai ceva pe faţă,sau nu-ţi stă bine cămaşa, iar când iese din peisaj dezamăgită, aruncă o privire scurtă în spate să vadă dacă te uiţi după ea, dar, când observi acest gest, e deja prea târziu. 
