Moartea soarelui

   Ma plimb pe plaja si zaresc soarele ce se indeparteaza.
   Discul auriu musca din inalta bolta cereasca, sangerie. Bunele sale slujitoare,razele, cer permisiunea noptii de a mai ramane, dar luna cea palida izgoneste imperiul diurn.
   Valurile sunt si ele nelinistite si imprumuta sangele soarelui ce moare. Niciun nor nu deranjeaza inmormantarea fostului rege, asfel ca stelele, cu miile lor de sulite, isi fac aparitia incet, incet.
    Catva pescarusi isi iau curajul de mana si incep a plange soarele, bunul imparat, conducandu-l pe taramul in care va renaste si va lumina din nou.
    Vietuitoarele se duc la culcare, uitand totul.
    Soarele a murit...

Eu sunt o frunza...

     Eu sunt o frunza...

     Ma las purtata de vant in voia sortii, descoperind astfel lumea, aflandu-mi viitorul.

    Nicioadata nu stiu unde ma indrept, unde mi se muta terenul de joaca. Cateodata sunt calcata, fara mila, in picioare, insa alte ori, zbor mai sus, chiar decat cel mai inalt zgarie-nori, trecand de la tristete la bucurie.

     Prietenul meu, cu care ma distrez tot timpul, este vantul. El ma convinge sa dansez in oricare loc, sa susotesc nu doar cu mine.

     Bineinteles, ca orice alta surata, am trecut prin diferite nuante si voi mai avea si altele. Eu am fost verde, galbena, acum, rosie.

       Insa mi-e frica... Imi este teama ca voi ramane cu susotitul meu timid si voi ramane neauzita, de lume uitata.

      La sfarsit, cand prietenul imi va deveni inamic si va intepa mai tare resturile mele, eu voi tipa mai tare ca oricand, dezvaluind lumii ceea ce sunt. Dar nu imi voi uita firea firava pe care o am.

        Ma voi aseza apoi sub stratul cald de zapada, glumind si jucandu-ma aproape adormita de fulgii minusculi, uniformizati.