De ce?
Mi-ai furat sufletul și ai luat toată esența din el. Am avut încredere în tine, însă tu m-ai trădat.
Am rămas în trecut ca o umbră, urmându-te mereu, în speranța că vei avea un strop de milă, că-mi vei da înapoi ce este al meu. Da... Pentru tine am devenit un umil cerșetor, cu pletele albite de moarte, cu ochii înfundați în cap de plâns, cu pielea în ale cărei crăpături se depune, încă, durerea. Ce sunt eu? Ce am ajuns? Ce eram? Voi mai fi?
Unde ești tu acum? Nu trebuia să fii lângă mine?! Eu am fost mereu alături de tine, protejându-te, sprijinindu-te, râzând și plângând, după caz. Am crezut că prietenia noastră va dura o veșnicie. Deși știam că nu mă considerai cea mai bună dintre efemerele amice pe care le aveai, eu continuam să sper că îți vei da seama, că eu nu aveam cum să te las. Mă amăgeam cu ideea că tu erai cea mai bună prietenă a mea. Prietenă- ce înseamnă acest cuvânt? Ar trebui să caut imaginea ta în dicționar? Prietenie- am crezut că aveam încredere una în cealaltă; într-adevăr, aveam. Însă se poate numi prietenă persoana care nu e lângă tine atunci când ai nevoie de ea?... Se pare că ceilalți și-au dat mai repede seama decât mine: nu mi-ai fost alături decât în perioadele în care aveai nevoie de ceva la schimb... Iar eu îți dădeam tot, doar pentru a petrece câteva clipe cu iluzia că aveam o prietenă pe care o cunoșteam de când lumea...
Ah! Dar eu te cunosc foarte bine... Și știu că te vei supăra când vei citi aceste cuvinte-dacă le vei citi-, care, în acest moment, îmi sângerează prin mâna tremurătoare. Sânge albastru pe foaia-mi dalbă.
Am avut încredere în tine, iar tu ai început să mi te ascunzi, să mă minți... Am încercat să te scuz, să te înțeleg- dar oare... era ceva de înțeles?!-. Am încercat, te rog să mă crezi! Însă eu am fost mereu cea care a avut grijă de cealaltă, în timp ce tu erai, parcă, de gheață.
Și am încercat să te iert. Dar știi ceva? Nu am putut.
Pentru M.M.C.- prietena pe care am crezut că o am...
