Nu e nimeni aici...

    Noaptea e polară: ninge neîncetat... Nu mai vreau nimic, nu vreau să mor de frig... Vantul ne bate, ne pedepsește, ne fură. Dorul își face loc printre noi. Lipsim. Ne lipsim.
     Înalț în aerul surd un urlet mut. Sunt ca un lup: singur, rătăcit... M-am rătăcit pe aste cărări drepte... Busola mi-a înghețat și mi-am pierdut drumul și nu pot, nu pot, nu pot să te mă găsesc. E frig, e ger...

     Închisă în casă, am degerat. Mă uit pe geam, privesc tabloul aproape ambetant, dar cu ce folos? Nu mă încantă chinurile lumii de afară... Deja gerul s-a infiltrat în odaia mea: ninge. Dardai și gem... Da, da, știam deja. Mi-ai mai spus că mă iubești. Mi-e teamă, mi-e teamă că mă topesc. Că mă topesc langă tine... Spune-mi atunci: cum voi mai rezista înghețului?... Ah. Dar deja e prea tarziu... Mana mi-a-nghețat, inima și ea... Hipotermie. Nu simt nimic, nici măcar o rană sau o zgarietură... Nu, dar sufletul mă doare...

     Mă zbat ușor ca un fluture pe moarte. Zăpada e prea grea. Ajutor! Ajutor! Ajutor! Dar oare... mă mai poate ajuta cineva? Căci pierdută-s în zăpadă... Ușor, ușor, omătul mă acoperă cu o pătură dalbă și rece. Nu mai văd nimic. Dar oare vreau să văd ceva?
***
    Soarele este sus pe cer, iar eu mă plimb prin munții de zăpadă. Alb peste tot. Mă pierd în zăpadă, omătul mă-nghite... Dar nu vantul este îmi zgarie fața deja plină de cicatrici, ci imenșii fulgi de nea, care mă orbesc, făcandu-mă să mă plec în fața puterii lor. Mă aplec din cauza imensei greutăți, ce o port pe spatele obosit, și cad, dar încerc să mă ridic.
    Cercetez.
    Și ceilalți oameni au ieșit, înfruntand frigul necruțător, pentru a-și construi cărări prin oceanul de gheață... Lumea cade, alunecă, îngheață, moare, doar că nimănui nu-i pasă: toți se uită în față. Își fac o potecă prin gheața cat să îi încapă doar pe ei: nu mai puțin, de ce pe mai mulți?
    Am încercat atunci să bat la ușa inimii unui simplu trecător. Am bătut îndelung, dar nu a răspuns nimeni... Am încercat atunci să-i intru-n suflet, dar chiar și acesta era înghețat... Ce s-a întamplat? Chiar atat de reci am devenit? Nu... nu am avut nevoie de nea ca să ne răcim, căci deja de prea mult timp noi numai suntem oameni, nu mai suntem... nimic. Evităm oare rănile așa cum ne ferim de emoții, de sentimente ce ar putea să ne topescă?

    Nu vreau să trăiesc într-o lume în care oamenii pot răni chiar și cu o singură privire, cu un simplu cuvant, cu răceala unei atitudini ... La revedere, strigoi, fantome ale trecutului, oameni falși! Eu de aici am plecat. Migrez. O să zbor ca păsările în țările "calde". Poate că voi găsi oameni acolo... Poate ca ei încă mai există.

Cea care stă mereu în umbră

     

”Tipa aia”: O ştii,o ştiu,o ştim,o ştim cu toţii: cea pe care nu o cunoşti, dar mereu când vă întâlniţi pe drum îţi zâmbeşte, şi tu, oricum te-ai simţi, nu poţi decât să-i arunci decât un zâmbet din ăla prostesc, cea care se holbează de jumătate de oră la tine, când eşti în autobuz, în oraş cu prietenii, parcă spunându-ţi să o observi în adevăratul sens al cuvântului,dar tu te gândeşti că e prea puţin,că se uită doar pentru că ai ceva pe faţă,sau nu-ţi stă bine cămaşa, iar când iese din peisaj dezamăgită, aruncă o privire scurtă în spate să vadă dacă te uiţi după ea, dar, când observi acest gest, e deja prea târziu. 

    Orice ai mai face tu acum... Este, deja, prea târziu. Știi ce s-a întâmplat? Nu, desigur că nu știi. Nu te-ai interesat nicioadată de ea. Ea... Acea fată... nu mai există. Nu, nu pentru că și-a schimbat sentimentele față de tine, ci pentru că... trupul ei e rece. Și de acum încolo va avea întotdeauna această temperatură...

Discursul meu la debate

    În calitate de Vorbitor 3 al Guvernului, în prima parte a discursului meu voi încerca să răspund atacurilor Opoziției, iar în cea de-a doua parte a discursului voi resusține cazul Guvernului.
    Voi începe prin a spune că așa cum a zis și Vorbitorul 2 al Opoziției, R. A., cei 20 de voluntari care au reușit să aibă vise în care erau răpiți de extratereștrii, după ce și-au propus în mod special acest lucru. Însă, pentru un astfel de caz, 20 de voluntari nu ar fi chiar prea puțini? Oamenii din Antichitate chiar își propuneau ei să viseze că erau răpiți de extratereștrii, având ca sursă de inspirație concepția modernă a OZN-urilor?
    Să facem un exercițiu de imaginație: te plimbi seara pe stradă, iar pe cer vezi un OZN. Extratereștrii coboară din el și faceți schimb de informații. Din păcate nu ai telefon la tine sau aparatul ca să ai vreo dovadă. Și chiar de le-ai fi avut, toată lumea te acuza că le-ai falsificat...
    Așadar.... cum rămâne cu acei oameni care chiar au fost răpiți de extratereștrii?
    Aducând în discuție argumentele Guvernului, vreau să vă reamintesc că am demonstrat clar de-a lungul acestui meci că extratereștrii există, întrucât Terra nu poate constitui singura planetă cu viață din lume, deoarece extratereștrii ni s-au arătat încă din cele mai vechi timpuri și pentru că toate religiile sunt bazate pe întâlnirile dintre strămoșii noștrii cu extratereștrii, cărora le-au dat un caracter eronat de divinitate.
    În primul rând, Terra nu poate constitui singura planetă cu viață din lume, întrucât Universul este infinit în spațiu și timp, aflându-se într-o continuă stare de expansiune. În favoarea a ceea ce tocmai am spus, pot aduce și dovezi. De exemplu, în data de 12 mai 2011, NASA a anunțat faptul că s-a descoperit ”prima planetă mai mică decât Neptun care se află în zona optimă de viață, unde temperatura medie este de 25 grade Celsius și care efectuează o mișcare de revoluție în 270 zile. Oamenii de știință au anunțat că viața pe planeta Kepler, din sistemul Kepler22b, este posibilă, chiar dacă ar putea fi ilustrată doar de bacterii. De asemenea, aș vrea să adaug că s-au găsit bacterii în norii venusieni.
    În al doilea rând, prezența OZN-urilor și a extratereștrilor a fost consemnată încă din cele mai vechi timpuri. Așa cum a spus și colega mea, D. S., cea mai veche dovadă a existenței extratereștrilor este desenul din peșteră din S., care datează încă de acum 8000 de ani. Tot astfel, grecii, sumerienii, egiptenii, maiașii, dar și alte popoare antice au realizat descrieri amănunțite a unor obiecte zburătoare, din metal, cu care ”zeii” veneau și îi vizitau. Unele desene și inscripții care s-au păstrat până în zilele noastre ne arată faptul că acele nave seamănă izbitor cu concepția pe care o avem noi, în epoca contemporană, despre OZN-uri. Tot astfel, chiar și în perioada Renașterii, s-au reprezentat astfel de nave misterioase. Un exemplu ar fi pictura ”Madonna cu pruncul și Sfântul Ioan Botezătorul” sau ”Botezul” de Aert Gelder.
    Așadar, sper că toate aceste argumente v-au distrus orice dubiu referitor la existența extratereștrilor.

Viața este o minciună!...

    Viața este o minciună!
    De ce? Pentru că noi suntem obligați să mințim în fiecare clipă a existenței noastre...
    De când suntem mici, noi ne spunem că lumea este cum nu se poate mai bună, mai frumoasă decât este în realitate... Părinții ne spun că darurile mult așteptate de sub brad sunt de la Moș Crăciun, ca mai apoi să ne spulbere orice speranță în privința existenței lui...
    Ar fi fost mai bine ca lumea să fi fost construită altfel... Ca atunci când creșteam, părinții să ne dezvăluie faptul că, de fapt, nu ne-au cumpărat ei cadourile de Crăciun de la magazinul din colțul străzii, ci au fost aduse de vizitele nocturne ale Moșului...
    Viața însăși este o piesă de teatru... Trebuie să fim falși, sa avem grijă ca nu cumva să o deranjăm pe ,,Alina” pentru că tatăl ei deține nu știu care companie și ar fi bine să ne dăm bine pe lângă ea ca să ne răzbunăm pe fosta colegă de bancă pentru că a avut curajul să nu ne lingușească...
    Mulți își spun că ,,mâine o să fie altfel!”, chiar dacă știu că nu va fi...
    Până la urmă noi trăim pe o scenă și poate că nu ne învățăm lecțiile niciodată...
    De ce nu avem curajul să privim viața în ochi, să o zguduim și să-i cerem să ne îndeplinească visele?...

Ceea ce credem noi că este adevărat, este de fapt o minciună...

Dar până la urmă o viață avem... Să nu o irosim!