Noaptea e polară: ninge neîncetat... Nu mai vreau nimic, nu vreau să mor de frig... Vantul ne bate, ne pedepsește, ne fură. Dorul își face loc printre noi. Lipsim. Ne lipsim.
Înalț în aerul surd un urlet mut. Sunt ca un lup: singur, rătăcit... M-am rătăcit pe aste cărări drepte... Busola mi-a înghețat și mi-am pierdut drumul și nu pot, nu pot, nu pot să te mă găsesc. E frig, e ger...
Închisă în casă, am degerat. Mă uit pe geam, privesc tabloul aproape ambetant, dar cu ce folos? Nu mă încantă chinurile lumii de afară... Deja gerul s-a infiltrat în odaia mea: ninge. Dardai și gem... Da, da, știam deja. Mi-ai mai spus că mă iubești. Mi-e teamă, mi-e teamă că mă topesc. Că mă topesc langă tine... Spune-mi atunci: cum voi mai rezista înghețului?... Ah. Dar deja e prea tarziu... Mana mi-a-nghețat, inima și ea... Hipotermie. Nu simt nimic, nici măcar o rană sau o zgarietură... Nu, dar sufletul mă doare...
Mă zbat ușor ca un fluture pe moarte. Zăpada e prea grea. Ajutor! Ajutor! Ajutor! Dar oare... mă mai poate ajuta cineva? Căci pierdută-s în zăpadă... Ușor, ușor, omătul mă acoperă cu o pătură dalbă și rece. Nu mai văd nimic. Dar oare vreau să văd ceva?
***
Soarele este sus pe cer, iar eu mă plimb prin munții de zăpadă. Alb peste tot. Mă pierd în zăpadă, omătul mă-nghite... Dar nu vantul este îmi zgarie fața deja plină de cicatrici, ci imenșii fulgi de nea, care mă orbesc, făcandu-mă să mă plec în fața puterii lor. Mă aplec din cauza imensei greutăți, ce o port pe spatele obosit, și cad, dar încerc să mă ridic.
Cercetez.
Și ceilalți oameni au ieșit, înfruntand frigul necruțător, pentru a-și construi cărări prin oceanul de gheață... Lumea cade, alunecă, îngheață, moare, doar că nimănui nu-i pasă: toți se uită în față. Își fac o potecă prin gheața cat să îi încapă doar pe ei: nu mai puțin, de ce pe mai mulți?
Am încercat atunci să bat la ușa inimii unui simplu trecător. Am bătut îndelung, dar nu a răspuns nimeni... Am încercat atunci să-i intru-n suflet, dar chiar și acesta era înghețat... Ce s-a întamplat? Chiar atat de reci am devenit? Nu... nu am avut nevoie de nea ca să ne răcim, căci deja de prea mult timp noi numai suntem oameni, nu mai suntem... nimic. Evităm oare rănile așa cum ne ferim de emoții, de sentimente ce ar putea să ne topescă?
Nu vreau să trăiesc într-o lume în care oamenii pot răni chiar și cu o singură privire, cu un simplu cuvant, cu răceala unei atitudini ... La revedere, strigoi, fantome ale trecutului, oameni falși! Eu de aici am plecat. Migrez. O să zbor ca păsările în țările "calde". Poate că voi găsi oameni acolo... Poate ca ei încă mai există.
Mă plimbam cu o prietenă, D. M., prin centrul orașului. O agenție, care ne punea la dispoziție produse de machiaj, organizase un eveniment: sesiuni de make up, concurs prin tragere la sorți, concert(a auzit cineva de trupa Bandidos?... eu nu, nici nu am mai apucat să o aud, căci am plecat, întrucât se făcuse foarte frig și mai și bătea vântul foarte tare). Mda... Feel the atmosphere... (Câștigătorii erau extrași din oră în oră): Eu și D. M. așteptam amuzate să vedem cum: ,,Ah! Iar am pierdut... Și sunt doar câteva sute de participanți!”...
Cum ,,vestita” trupă pe care am numit-o mai sus nu mai apărea (nu că o așteptam...) și pentru că pe scenă se aflau niște copii care încercau să ne distreze cu dansurile lor stupide și cu melodiile anoste, monotone, pe care le interpretau, eu și amica mea ne-am îndepărtat plictisite și dezamăgite, dar în același timp amuzate:
-Tu auzi vreo chitară? Prezentatorul a spus la începutul melodie că ,,Iată, se aude și chitara!”... După ce că mai cântă și piese vrednice de adormit copiii... i-am zis, începând apoi amândouă să chicotim.
-Uite, Laura, mi s-a adresat ea mai târziu, frunzele au început să cadă, bate vântul... Vine toamna!
-A venit, am corectat-o eu, sau... cel puțin așa spune calendarul... 3 septembrie 2013.
După un timp, ne-am așezat pe o bancă, însă nu ne aflam la o distanță suficientă încât să nu mai auzim acordurile care acum erau chiar playback... Ori vremea, ori melodia anostă m-a făcut să casc, făcându-mă să recunosc faptul că:
-Mi-e somn... Hai să plecăm de aici. Hai în parc! (faptul că pe drum am disperat-o cu prima propoziție- mă amuza faptul că de câte ori o pronunțam, mă acompania și ea cu un căscat..- nu are nicio importanță; cred?!).
,,A venit toamna...” îmi spuneam eu în gând, conștientizând pentru prima oară în acest an, poate, trecerea vertiginoasă a timpului, dar și sensul adevărat al acestei sintagme... ”Doamne, ce repede trece timpul” exclamam eu în gând provocând ecouri, ecouri, ecouri... ,,A venit toamna, iar eu deja am obosit. M-am plictisit deja, de vreme...”. Oare câte zile a durat vara mea? O săptămână, să zicem două... Într-o zi am reușit să mă bat cu pernele cu alți doi ,,inamici” în parcarea unui supermarket -DON`T ASK... În alte șase zile am fost într-o superbă -pentru mine, pentru alții nu știu...- tabără de engleză -la Bran. Oftez, iar: îmi aduc aminte de melodia celor de la 30 seconds to Mars, ce se numește ”City of Angels”, și care îmi descrie perfect starea pe care o simțeam atunci- ”I am home... I am home...”.
(Oh, da! OMFG, Jared Leto nu pare de 41 ani!!!)
Ei bine, acolo, în tabără, l-am cunoscut pe el. Zâmbesc la gândul că poate că în acest moment el citește ce tocmai am scris și nu-și dă seama că e vorba despre el, nu despre cel care el crede că mi-a acaparat atenția... Nu, dar amândoi sunt inteligenți și amuzanți.
...
...
Cât este ceasul? Oh, acum, când aștern aceste cuvinte neșlefuite- încă- pe hârtia albă este ora 1:00 am . A. M. Întotdeauna am fost mai plină de idei noaptea, decât ziua de inspirație... Poate pentru că este mai liniștită, poate pentru zgomotele ei armonioase care alcătuiesc adevărate simfonii pe care nu trebuie să le pierzi... Sunetele nopții au alcătuit întotdeauna pentru om- deci, și pentru mine- liniștea...
Iartă-mă dacă te-am plictisit cu aceste destăinuiri ale mele, cititorule! Noaptea, adesea, ,,mă ia valul”.
