Toată lumea mă îndeamnă să nu mă uit înapoi, să nu renunț, "Trebuie să lupți!". Sunt obligată... Dacă nu mă zbat ca peștele pe uscat, în lumea asta care critică evenimente imaginare, cine o va face? Nimeni... Fiecare pentru el, nu-i așa?! Nu am voie să obosesc! Nu îmi este permis! Nu am nevoie în clipe în care să respir, să închid ochii, să îmi amintesc de ea, să o plâng... căci doamna cu coasa a răpit-o... mai devreme de la acest circ îngrozitor. Spectacol ambulant. Îmi vine să urlu, să sparg și să arunc! Dar nu... Trebuie să îmi păstrez imaginea de gheață intactă, să mă prefac că nimic din toate acestea nu s-a întâmplat vreodată. Acum ea a dispărut din istoria vieții, acum o vor uita.
Vreau să iau o pauză... Sunt sleită de puteri. Oamenii, se pare, nu înțeleg faptul că toate "încurajările", "sfaturile", zâmbetele mai mult sau mai puțin false, ce ți le oferă doar din curtoazie, te obosesc. Eu sunt epuizată...
"Nu ai voie, de ce nu înțelegi?! Haide odată, luptă!". Încerc să mă ridic, dar se pare că sufletul meu are febră. Este inexorabil, ei nu înțeleg?! Mă scufund fără voia lor în Apa Neputinței. Ard de furie și de durere, dar eu nu mai pot face nimic. Cine să mai lupte pentru mine?!
Ma gandesc la tine, draga mea narcisa, dragul meu smarald. Ma gandeam la tine: ``Ce mai faci?``.
Ieri te-am vazut, te-am revazut... Mi-ai aparut in fata ca o lumina verde; o secunda, si ai reaprins flacara stinsa, care a tot ars... timp de patru, 4!, ani. Am zambit, m-am ascuns si am plans. Am dardait de frig in mijlocul caldurii...
Am cazut in amintiri, am cazut in orbire... Am sperat ca te-am uitat pe veci... Degeaba insa... Imaginea ta: ochii de un verde prea mult adorat, blestemat de mine; ea singura a fost indeajuns de puternica pentru a readuce la suprafata patru ani. Patru ani de chin, patru ani de dor. Eu- 7, 8, 9, 10. Tu- 9, 10, 11, 12... Da. Am numarat. Ti-ai dat seama insa de adevarata lor valoare, de reala lor semnificatie? 7, 8, 9, 10; 9, 10, 11, 12.
Sa iti zic cum de te-am aflat, cand te-am ``reperat`` intaia oara? Fie... Era o toamna aurie, pe cand eu eram 7, iar tu 9, in care am observat faptul ca drumurile noastre se intersectau la un moment dat. Si te-am vazut, te-am revazut in fiecare zi. Ti-am urmarit pasii: 1, 2, 3, 4, 5... 07:33- da, am retinut ora, minutul. Atat! Mi-ai devenit drag- din ce in ce mai drag. ``Intalnirea`` noastra mi-a devenit un ritual. Insa si atunci, ca si acum, durerea nevorbirii ma injunghia. Chiar in acea toamna ma aflasem de tine la distanta de un pas... As fi putut sa te ating! Dar nu am facut-o... As fi putut sa iti spun cine eram de fapt, cate cunostinte aveam in comun, caci noi, noi ne cunoastem de demult. A trecut mai mult decat un deceniu... Am lasat insa ca timpul sa poata merge linistit spre uitare-la tine, spre amintiri- la mine...
Si ar mai fi multe de spus (zambete, priviri, vizite- toamne, veri, ierni, chiar si primaveri...), caci vai! imi blestem memoria! De ce nu am putut sa te uit? Simt ca orice lucru legat de tine il voi sti pe veci! Si plang... Oceanul de lacrimi ma sufoca...
,,Atat de aproape, totusi atat de departe!``. Atat de departe, totusi atat de aproape. Valide sunt ambele. ``Tu esti o zi, eu sunt o noapte``- fapt valabil si in cazul programului: dimineata, seara. Dar nu cumva vrea sa sugereze ca tu nu ma cunosti cu adevarat, sunt un mister, un intuneric, iar eu stiu mii de detalii ale vietii tale?... O strada. De pe a mea ``carare``, daca o iau spre stanga (acolo unde-mi este inima?!), ghici unde voi ajunge?! Unde, unde?
Insa tot ieri, pe cand parcurgeam, avand privirea plecata de povara gandurilor, treptele cladirii, te-am vazut cu ea. Nu vreau sa crezi ca o urasc: nici macar nu o cunosc- am auzit de ea numai din vorbele lui carmen, insa clipa in care v-am zarit... Materia a inceput sa se surpe in mine, caci am fost darmata...
Mi-au crescut aripi: aripi frante, aripi schioape. Am crezut ca te-am uitat, dar nu, nu, nu...
