Fiecare pentru el

    Toată lumea mă îndeamnă să nu mă uit înapoi, să nu renunț, "Trebuie să lupți!". Sunt obligată... Dacă nu mă zbat ca peștele pe uscat, în lumea asta care critică evenimente imaginare, cine o va face? Nimeni... Fiecare pentru el, nu-i așa?!
    Nu am voie să obosesc! Nu îmi este permis! Nu am nevoie în clipe în care să respir, să închid ochii, să îmi amintesc de ea, să o plâng... căci doamna cu coasa a răpit-o... mai devreme de la acest circ îngrozitor. Spectacol ambulant.
    Îmi vine să urlu, să sparg și să arunc! Dar nu... Trebuie să îmi păstrez imaginea de gheață intactă, să mă prefac că nimic din toate acestea nu s-a întâmplat vreodată. Acum ea a dispărut din istoria vieții, acum o vor uita.

    Vreau să iau o pauză... Sunt sleită de puteri. Oamenii, se pare, nu înțeleg faptul că toate "încurajările", "sfaturile", zâmbetele mai mult sau mai puțin false, ce ți le oferă doar din curtoazie, te obosesc. Eu sunt epuizată...
    "Nu ai voie, de ce nu înțelegi?! Haide odată, luptă!". Încerc să mă ridic, dar se pare că sufletul meu are febră. Este inexorabil, ei nu înțeleg?! Mă scufund fără voia lor în Apa Neputinței. Ard de furie și de durere, dar eu nu mai pot face nimic. 
    Cine să mai lupte pentru mine?!

Durere învelită cu nori de plumb...

    Îmi vine să plâng, să urlu, să mor. Țip după ajutor, dar nimeni nu vine să mă ajute. Am dureri ascuțite în inimă și în stomac. Ce ai făcut?... M-ai otrăvit. Inima îmi este goală, de fapt, nici măcar nu mai e acolo, în toracele ce o proteja. O ții tu în mână, o strângi, o înțepi cu cioburi de sticlă, de nepăsare.
    Te prefaci. Te prefaci că nu știi. Te prefaci că nu știi că te iubesc.
    Mă uit la tine, la zâmbetul tău perfect, la expresia ta cinică. Ești crud... Profiți de mine, de slăbiciunea pe care o am atunci când te văd, care apare fie și numai la imaginea ta în mintea mea. Zâmbesc. M-am lăsat păcălită. Din nou. De câte ori o s-o mai fac?
    Inima mă doare, mă ustură... Ha ha ha! Sângerează cu lacrimi de plumb, iar tu mă obligi să beau ceaiul amar de pelin.
    O să mor, așa cum am mai murit până acum. Nu sunt o pasăre phoenix ca să renasc din propria-mi cenușă redobândindu-mi apoi puterea, așa că de câte ori mă trezesc din starea pe care o am acum sunt slăbită, din ce în ce mă aproprii de moartea cea adevărată.
    Am avut încredere în tine. Mi-ai promis alinare... Iată ce... tratament! Iată consecințele!
                              Îngheț. Cad. Mă izbesc de podeaua rece. Îngheț. Mor.