Efemera...

    Imi este frica, iubite, ca dragostea mea pentru tine este una efemera, ca orice pasare care vine si pleaca, ma va parasi...

    Acum te iubesc, ieri te-am iubit, dar maine? Dragostea asta pe care o simt, parca am mai avut-o... Iubirea asta involburata, oricat de inflacarata ar fi ea, se potoleste cu timpul: daca o pierd si pe a ta?
    Iti imbratisez credula imaginea de marmura rece, dogoritoare totusi, insa mi-e teama... ca te voi pierde...
    Am avut mai multe iluzii pana acum, dragul meu, nu stiu daca sa ma incred si in asta... Ei nici nu stiu ca exist desi ma cunosc,  insa tu m-ai privit, m-ai acceptat. Orice fapt lasa o urma, iar eu inca mai am vanataile actelor trecute, inca mai exista urmari, eu inca il mai... Vibrez-Tremur?

    Am tinut in mana suflete: le-am modelat dupa cum am vrut eu, in mintea mea, insa, in realitate, nici macar nu am indraznit sa le gust perfectiunea... Simt ca sufletul tau seamana cu un mar: fructul perfectiunii... Am eu insa curajul sa gust din marul otravit? O sa ma cobor din iadul asteptarii- lumea privitorului- pentru a ajunge in paradis- universul implinirii? Sa cobor? Sa ma las prinsa in mrejele Afroditei, ale lui Amor?...
    Astept, zambesc, ma gandesc...

 

What is about death?...

    ”Viața este o iluzie...” îmi spun eu câteodată... De ce trăim? Până la urmă, acest ”cadou” nu este atât de special. Ne naștem ca să murim.
    Mereu am considerat moartea ca fiind cel mai ciudat, cel mai misterios lucru din toate timpurile... Doar că ea nu este un lucru, aceasta ar fi, mai degrabă, un fenomen, poate chiar un spirit ce se hrănește cu suflete, ba nu, cu viața... Sunt convinsă de faptul că această... experiență a fost, este și va fi cel mai controversat subiect.
    ”Unde ne ducem după ce murim?”, ”Există într-adevăr viața veșnică după moarte sau cădem, pur și simplu, într-o prăpastie de întuneric, de uitare?
    Hmm... Oamenilor le-a fost întotdeauna frică de moarte. Le-a fost întotdeauna frică de necunoaștere. Groaza i-a acaparat atunci când au realizat pentru prima oară că după viață, s-ar putea să ne întâmpine... NIMICUL! Frica a adus cu ea imaginația, influențând omul să creeze miticul, divinul. Într-un final, ” singura ființă rațională”(cum s-a autoporeclit această specie) a ajuns să fie roaba creației sale, doar pentru a scăpa de nesiguranță.
    Însă merită acest sacrificiu? Nu ar trebui oare să o privim pe ”doamna cu coasa” drept în față? Nu, atunci ar pieri misterul, religia... Da, asta face religia! Încearcă să consoleze omul că după moarte va trăi din nou! (Nu-i ajunge o viață plină de păcate!) Tot ea mai încearcă să armonizeze viața umană prin tot felul de reguli ori ”scrise pe table”, ori întruchipând ”patru stâlpi ai credinței”, ori...
    Eu cred că omul caută Nemurirea, rămânerea în universul cunoscut, dar și tinerețea, care aduce cu sine frumusețea. Totuși, chiar și lumea ficțională recunoaște că e (posibil) imposibil, acest fapt fiind ilustrat și în basmul ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” de prințul(omul) care reprezintă această căutare veșnică.
    Noi NE CREDEM stăpânii lumii. Dacă ar fi adevărat, atunci universul ne-ar satisface toate dorințele, însă de ce? Omul, de când a apărut, a început să distrugă... Pentru asta ar trebui să fim răsplătiți?
    Dar să revin... TIC TAC, TIC TAC...! Tu știi cât mai ai?...