Azra, Azrael... Unde mi-esti tu?!

    "Poate că o să te doară acum, dar trebuie să înțelegi, că eu stau în calea fericirii tale", îi șoptise ea la ureche. Aflându-se în semiîntuneric, spera că lacrimile să îi treacă neobservate... El... ce mai făcuse de data asta?! Nu înțelegea. Încerca să rememoreze fiecare detaliu. Într-adevăr, ea sosise puțin abătută, iar când o invitase la masă, Azra îl refuzase, însă nu băgase asta prea mult în seamă; deoarece el considerase că ea se simțea mai bine. Însă când s-a întors... a fost, a fost groaznic...
     "Trebuie să ne despărțim! Îți provoc numai durere..." adăugase ea pe un ton ce trăda frustrarea.
     Încercase să o oprească: o strânse în brațe, se puse în fața ușii numai ca să nu plece. Degeaba. "Mincinoaso! Știi foarte bine că am nevoie de tine! Vrei doar să scapi de mine! Te-ai uitat în mesajele mele? Ce vorbesc cu Valentina e o glumă. Poate ești geloasă, nu știu. Te iubesc, Azra! Știi asta!". Dar ea nu ascultă. Repeta întruna că el se descurcă mai bine fără ea.
    O urmase până la poartă. Ploua și era frig; el era în tricou și tremura. O strânse încă o dată în brațe. Nu voia să îi dea drumul. Nu voia să o lase să plece. Se agățase de ea ca de singurul fir de ață care-l mai ținea în viață. Însă cum se poate ca un fir, ca o ață, să reziste, să garanteze existența?! Așa că atunci cand acesta se destrămase, Viktor căzu în neant. Cu ochii goi, el o urmărea pe Azra de la fereastră. Parcă îi vedea și acum silueta subțire, care se depărta ușor.
     Îi venea să urle, să plângă, se se urce pe pereți. Nebunie! Viktor însă era secat de energie, lacrimi, voce.
     Totul începuse așa frumos... Amintiri. Îi era dor de capul de copil, de ochii ageri și vicleni și de gura care îi promisese de atâtea ori veșnicia. "Mincinoasa", gândi Viktor abătut. "Ah, Azra, dacă pleci, pleacă atunci odată cu totul. Dacă mă iubești, pleacă. Nu mă lăsa așa, doar cu amintirile. Nu le mai vreau, Azra!".
     Trecuseră două zile și încă nu putea să creadă că era adevărat. Se simțea la fel ca atunci când îi murise mama. Nu putea crede. Nu accepta. Ea și Azra îi erau stâlpii. Erau constantele vieții lui. Acum, ambele îl părăsiseră. Era disperat. Nu voia să cadă depresiei din nou. Cum se putea ca ea să îi facă una ca asta? Știa doar că el își regla pulsul inimii după respirația ei. Credea că erau speciali... Să se fi înșelat?! Nu, nu se putea. Cum, Doamne, să fi greșit, dacă își ghiceau întotdeauna gândurile? Semănau atât psihic, cât și fizic. Oare câți oameni nu i-au întrebat dacă nu cumva sunt frați? Incest. Se pare că sora a plecat din familie.
     O aștepta, deși conștientiza faptul că ea nu avea să mai vină. Oare ce va câștiga la pariu? Ah, pariul lor...
    Îi plăcea să se rănească singur... Se uita pe blogul ei de Tumblr, aștepta cu nerăbdare următoarea postare, care îi va fi fost, cu siguranță, dedicată, citea comentariile ce îi sfâșiau inima. Și totuși le citea, le recitea... Ținea telefonul cu el mereu, în speranța că va suna, deși știa foarte bine că nu va mai primi niciun apel de la ea... Răspundea persoanelor enervante ce îi trimiteau mesaje (ce știau ei?! Viktor doar pe Azra o aștepta!), li se confesa unora.
    Nu rezista. Nu mai putea să supraviețuiască fără drogul lui special...
    Simțea cum un țăruș de gheață i se înfigea în inimă. Asta se numește viață?!
    Minciuni sfruntate, promisiuni nerespectate, ludice pariuri uitate...
    Viktor luă un cuțit cu un mâner de plastic, de un albastru nemilos. Cu lama rece, își tăie un grapefruit.
    Amărăciune... Citise odată că moartea are gust de fier.
    Nu, nu mai putea.
    Se hotărî. În noaptea, când obrajii îi deveniseră palizi și reci, când se îneca în propria-i cerneală, veni ea. Îi recunoscu îndată trupul de copil. Văzu sclipirea metalică ce o însoțea în întuneric. Se bucură. Nu se aștepta ca totul să se petreacă atât de repede.
    Se trezise într-un vis din care nu avea cum să mai scape. Viktor coborî treptele și dăduse de o căldură arzătoare.
    Foc.
*P.S.: Azra=  Archangel of Death in Islam*