Sunt atat de trista, de singura...
Vars cate o lacrima pentru fiecare strop de ploaie, pentru fiecare fulg de nea. Oftez pentru fiecare bataie de vant. Tremur in fiecare secunda in care ma gandesc la tine... Mi-e frig.
Imi este atat de frig, incat lacrimile imi ingheata. Inghet si eu: intru in hipotermie. Chiar si gandurile, ce imi amintesc faptul ca zilele in care te vad devin tot mai putine, imi aduc moartea din ce in ce mai aproape. Zilele ne sunt numarate. Secundele in care te privesc si dupa care imi intorc inconstient privirea, zambind, scad parca din ce in ce mai rapid.
Timpul trece. Moartea isi secera victimele.
Daca timpul ar fi un copac cu frunze de rugina: "Ce toamna!", iar fiecare frunza va fi o moarta.
Timpul se strecoara la fel cum ne scapa nisipul dintre degete. Ma gandesc la tine, iar timpul zboara de o mie de ori mai repede; caci timpul pe care il aloc slefuirii imaginii tale in mintea mea nu va fi deloc, chiar niciodata, suficient. De-as face asta o viata intreaga! Poate ca atunci as sti unde e locul fiecarui atom, poate ca numai atunci as invata ce inseamna fiecare sclipire din ochii tai de culoarea carbunilor... Insa atunci cand incepem sa cunoastem un om "ca in palma", incepem imediat sa ne plictisim de el. Devine anost, nu mai avem nimic de elucidat.
Iar tu, dragul meu, ai reprezentat intotdeauna pentru mine un mister, o enigma...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Don't forget to leave a comment!