Stiu ca si tu ma iubesti, insa imi este frica de faptul ca nu voi putea scapa din stransoarea ta, ca nu vei dori sa imi dai drumul...
Imi este frica de faptul ca dragostea mea este efemera, ca isi va lua zborul intr-un final, ca va rupe lantul de otel...
Stii? Mai demult am ales sa fiu singura, sa nu iubesc pe nimeni; sa nu ma apropii de nimeni... si chiar daca as face-o, sa renunt la ,,acel nimeni" imediat si sa tac. Imi este frica sa iubesc. Prea multi se despart, prea putini raman. De ce mi-e teama? Pentru ca sunt bolnava, deoarece sunt pe moarte, sar nu cu totii ne apropiem de moarte cu fiecare secunda?. Nu ma duc la medic. Si de ce sa ma tratez: si asa nu-mi poate face nimeni nimic. Sufar de o bola incurabila... Stii? Eu nu voi mai trai mult:10 ani?..
Iti mai aduci aminte de prima zi in care ne-am intalnit? Iti mai aduci aminte cum ti-am prins privirea? Am stiut... Am stiut ca ma vei iubi, am stiut ca imi vei fi drag... Am asa... un "dar" de a simti oamenii... Simtind asta, ma emotionam, nu stiam ce sa iti spun... In gandul meu plutea ea, singura, intrebarea: ,,Cum, cum va incepe?"
Eram bucuroasa, dar in acelasi timp ingrozita. Trebuia sa renunt?. Ce mai puteam sa fac? Destinul nu se schimba...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Don't forget to leave a comment!