Noapte buna!

Într-o seară m-am dus la culcare, dar nu puteam să dorm, așa că mi-am aruncat privirea asupra ferestrei.

Afară, noaptea a pus stăpânire pe cerul senin.

Pe cupola lumii se puteau observa  câțiva licurici si un balon alb. Dar ce sunt de fapt acestea? Licuricii sunt stelele iar balonul este luna.

Aceasta parca mai alba ca niciodata, radia de frumusețe. Ea lumina întunecatul cer, descoperindu-i părțile cele mai frumoase. Zonele mai intunecate ale acesteia sunt de fapt așa-zisele ,,oceane” formate din cratere. Acum înțeleg de ce îndrăgostiții își fac cel mai adesea declarații de dragoste sub clar de lună. Dacă privești mai atent poți observa lumina albă ca omătul a acesteia, ceea ce simbolizează puritatea, sinceritatea... Dacă Luna ar fi un om cu siguranță ar fi o prințesă gingașă, cu părul lung, drept și alb, cu o rochie pictată cu aceeași culoare, având pielea parca văruită. Iar poporul, la vederea lunii, cădea pe loc la picioarele ei.

Privirea mea o luase printre licuricii aceia superbi și palizi ce erau de fapt... stelele. Mici și rușinoase, ele îl lăsau pe Luceafăr să strălucească mai mult, fiind și preferatul Lunii, de care stă cel mai aproape. Sau, poate că ele piereau de invidie, la vederea ei, doar Luceafărul îndraznind astfel să o copieze, apropiindu-se mai mult către aceasta, devenindu-i poate mai drag.

Deodată tunete se auziră. Cerul se întunecase pentru a face loc norilor mari și greoi.

Cineva mi-a furat nestematele, dar cine? Ploaia... Poate că aceasta mi-a dat semnalul că trebuie să adorm. În acele clipe, mi-am adus aminte de o replică a unui scriitor francez: ” Caut noaptea ca să plâng...”. Eu aş continua cu :” Dar acum nopatea plânge pentru mine...”.

Pleoapele, până atunci uşoare ca un fulg, acum îmi deveneau grele ca doi munţi. Într-un final, ele au cedat pre-

siunii.

   Noapte bună!