Broken

    Oamenii se așteaptă să fiu fericită, să zâmbesc, să nu-mi pese de nimic, căci, în fond, am aproape șaptesprezece ani. Însă, în ciuda acestui fapt, ceva tot mă întristează și îmi fură zâmbetul în momentele de bucurie. Nu știu ce e... Da, nici măcar eu... Știu doar că uneori durerea mă taie ca o lamă de cuțit-e ascuțită și rece-, iar lacrimile, pe care încerc să le ascund, curg în sinea mea ca sângele prin vene.
    Aș vrea, uneori, ca mâinile spiritului meu să pătrundă cumva în cutia mea toracică, printre coastele ca niște zăbrele, să-mi eliberez inima din strânsoarea coliviei și să o privesc, să o examinez.

    Aș dori să mă uit la ea, cu infinitezimală atenție, să o cercetez și să aflu ce fisură mi-a scăpat, ce crăpătură am uitat să cârpesc, să văd prin ce gaură minusculă intră în cordul meu atâta durere.
    Și poate că numai atunci o să înțeleg de ce văd lumea în altfel de nuanțe, poate că atunci o să pricep din cauză cei din jurul meu mă acuză că sunt prea tristă (însă ei nu știu că nici măcar eu nu știu de ce sunt așa).