Negură

    Trupul mi-l răscolești de emoții.
    Mă aprind și mă sting, trăiesc și mor în același timp.
    Tu mi-ești, eu îți sunt. Parcă mi-ai pătruns în sânge (ce îmi ești tu? drog?); parcă am nevoie de tine... să respir.
    Tușesc: am stat, un timp, departe de tine. Umbra cordului meu din toracele de sticlă mă doare, mă seacă, deși inima-mi este încă la tine. Furată...

    Văzusem o mască neagră și am încercat să-mi ascund emoțiile prin intermediul acesteia. Prea uzată; s-a spart, iar eu te-am văzut așteptând dincolo de ea, de negura ce o împrăștia, și nu am putut... să te las. Aruncasem mai demult cioburile... Piese de puzzle ce-mi zgâriau pielea.

    Tu, cărbune, ce iarna mă-ncălzești, să-mi stai. Brațul mi-l metamorfozez în ramuri, pentru ca tu, mierla, să-mi vii aproape, să-mi cânți numai mie, să-mi dedici măcar un recviem. Tu, corbule, pasăre cu aripi de smoală, ia-mă și du-mă departe, departe, răpește-mă și du-mă într-o lume perfectă, în care oamenii nu cunosc ura, nici invidia, nici minciuna... Căci aici toți sunt răi.