Negură

    Trupul mi-l răscolești de emoții.
    Mă aprind și mă sting, trăiesc și mor în același timp.
    Tu mi-ești, eu îți sunt. Parcă mi-ai pătruns în sânge (ce îmi ești tu? drog?); parcă am nevoie de tine... să respir.
    Tușesc: am stat, un timp, departe de tine. Umbra cordului meu din toracele de sticlă mă doare, mă seacă, deși inima-mi este încă la tine. Furată...

    Văzusem o mască neagră și am încercat să-mi ascund emoțiile prin intermediul acesteia. Prea uzată; s-a spart, iar eu te-am văzut așteptând dincolo de ea, de negura ce o împrăștia, și nu am putut... să te las. Aruncasem mai demult cioburile... Piese de puzzle ce-mi zgâriau pielea.

    Tu, cărbune, ce iarna mă-ncălzești, să-mi stai. Brațul mi-l metamorfozez în ramuri, pentru ca tu, mierla, să-mi vii aproape, să-mi cânți numai mie, să-mi dedici măcar un recviem. Tu, corbule, pasăre cu aripi de smoală, ia-mă și du-mă departe, departe, răpește-mă și du-mă într-o lume perfectă, în care oamenii nu cunosc ura, nici invidia, nici minciuna... Căci aici toți sunt răi.

Recviem al amintirii

 

   Am ecranul alb al laptopului în față. Îmi este dor de scris, de cerneală...
   Afară este beznă, lupii parcă urlă... Totul e rece și îngheață. Lumea se sufocă într-o ceață groasă; lacrimi dulci-amare stropesc pămantul tare. Norii se storc, gem, plang și tac. Nu plouă, totuși e apă.

    Mai e puțin, iar anul se schimbă, moare... Îmi fac mainile căuș, căci doresc să mă adap cu amintiri... Cate am făcut, cate n-am făcut anul acesta? A trecut repede, săracul de el... Acum îl conducem bucuroși spre cimitir. Suntem veseli: vrem ceva nou și diferit. Toată lumea se schimbă, nimeni nu rămane la fel... Într-un univers al veșnicei evoluții involuții?, totul devine anost.
    Anul s-a dus, a rămas doar un basm, dar într-un final cu toții ne prefacem într-o poveste. Căutăm prieteni, colegi, amici, familie, relații pentru a fi siguri de faptul că lumea își va aminti mai mult timp de noi...

    Într-un final, ne prăbușim cu toții în întuneric...