Valar morghulis

    Cu privirea pierdandu-se undeva în tavan, observ într-un târziu cum o roșie cărămidă mă apasă pe piept, sângerând. O iau în mână și o izbesc de perete. Cioburi roșii, mii. Îndurerată, îmi dau seama că aceea era inimă mea. Scrijelesc prin var, după aer. Degeaba. Plămânii nu-s la locul lor.

    Prin minte, văd filmul vieții mele, minciunile frumoase pe care mi le-am spus pentru a putea supraviețui, Acum nu mai pot. Nu rezist. De ce exist? Sunt un nimic. De ce respir? Nu-s bună de nimic.

    Urăsc momentele astea în care depresia tristețea, sapă în mine ca un cuțit, în care sunt alături de mine doar gândurile negre, sarea și singurătatea din-prejurul meu. Nu știi? Chiar dacă mă depărtez, tocmai atunci am mai multă nevoie de tine. Dar mai are vreun rost? Căci eu m-am pierdut încă din acele timpuri imemorabile.
    Știu că nu ar trebui să scriu asta, dar câteodată vreau să mă întind, să închis ochii, să visez, să visez, căci doar în vis, universul pare perfect. Nu, nu mai vreau să mă mai trezesc în lumea asta ipocrită, în care trebuie să mă ascund după un zâmbet fals. Ți-ai simțit vreodată epuizați plămânii? Să nu mai vrei să respiri? Obosită...

    Iau cărămida roșie și o arunc în perete. Mii de stropi. Lac de sânge. Unde ești tu?