Dar ce să fac cu o simplă iluzie, cu o amintire care începe deja să se șteargă, să încărunțească?
Eu nu îți scriu pentru a-ți cere să vii la mine sau pentru a te ruga să îmi iei imaginea în sufletul tău, ci pentru că doresc să îți arăt că voi fi întotdeauna aici. Te urmări de aici, din colțul meu întunecat și rece. Depinde doar de tine dacă voi ieși în lumina arzătoare ca să o vezi pe adevărata EU. Căci da, eu am mai multe fețe.
Și îmi simt degetele ruginite, înțepenite, gârbovite. Oare totul a avut vreun rost?... Foi gălbejite, vremuri bune, vremuri grele. Dor. Și doare... Avându-l în vene, voi muri cu doru-n suflet. Cerneală. Roșie cerneală.
Mor pentru o secundă și las, în mod inconștient, veșnicia să-mi scape din mână, întocmai ca firele aurii de nisip... Strig în neant, deși știu deja că nimeni nu vine. Îmi dau atunci seama, că eu nu mai am în mine decât un strop de viață. Curios, ironic, nu îmi este frică de moarte, îmi este teamă să mor.
Încerc să-mi storc pulberea inimii de toate cele nocive. Deși-mi sunteți voi toxici, eu încă vă suport.
,,Vorbele dor, iar eu nu sunt de gheață." Rucsandra Tudoran
labirinth.com :P
RăspundețiȘtergere