Balans

    Astă seară am băut prea mult din siropul amărăciunii... M-am înecat cu durere.
    Știu că nu ar trebui să spun asta, însă nu mai suport. Aș vrea să mă opresc. Mă uit la tine și simt că ar trebui să plec. Tu nu ai nevoie cu adevărat de mine și nici eu de tine. Sunt ca o neagră furtună nebună în interior. Chiar și tu ai spus că suntem prea diferiți, nu pot să uit. Și-apoi... cum să se împace o visătoare cu un realist?... Zâmbesc și mă prefac că sunt fericită. Nimeni nu a putut să-mi dea jos masca, nici măcar tu. Îți țin sufletul în palme și mă uit la el. Oare ai și tu secrete? Poate, poate că da...
    Merg pe stradă și observ norii, care sângerează cu picături de apă, aceste lacrimi izbindu-se cu putere de asfaltul cenușiu... Le privesc, în minte născându-mi-se un melanj de gânduri. Parcă nici nu observ ploaia, care m-a udat până la piele, dar parcă eu nu vreau să plec de aici, nici nu vreau să intru. Cerul urlă, cerându-mi să mă trezesc. Sunt prinsă între două uși... Deja m-am îmbolnăvit. M-am răcit. Îngheț sub presiunea cuvintelor tale, care nu îmi dau pace, care mă fac să sufăr, să te urăsc. Dar... nu. Îmi vei rămâne mereu acolo, măcar ca o umbră.
    Știai că dragostea trece prin plămâni? Rămân fără oxigen, când sunt prea departe de tine, și îmi țin respirația când te zăresc întâmplător.
    Ai încercat să mă dai afară, am încercat să te uit. Imaginea ta însă a venit iar la mine, lovindu-mă ca un bumerang de lemn de cireș. Tu nu mi-ai putut da drumul. Știi tu oare însă că ruptura asta e inevitabilă? Fie că ne desparte moartea, fie că ne desparte o ceartă, ajungem la același rezultat, ne trezim cu aceeași întrebare în suflet. Ce o să fie după...? Cum o să fie fără...?
    Am stins veioza și mă las învăluită de întunericul, care de astă dată, nu-i rece. Îți înec amintirea în nenumărate rememorări. Vreau să strivesc în brațe toate cuvintele nerostite pe care ți le-am scris și toate cântecele triste care m-au dus cu gândul la tine.
    Cerneală albastră îmi curge prin vene, iar eu vreau să se usuce mai repede pe foaia asta veche.
Dar s-a terminat. Nu-mi mai pasă de nimic, nici măcar de mine.  Adevărul este, însă, că îmi este dor de tine.
    Oftez. Știu că, pentru tine, astea nu-s decât niște nonsensuri. Citesc, recitesc. Mai are rost să scriu ceva?
          Obosită de atâtea ofuri, rup coala de hârtie. Foșnetul muribund îmi face inima să tremure. Lacrimi amare picură pe podea.
    Oscilez între imaginea ta și nimic.
                   1, 2, 3... Balans.