Nu e nimeni aici...

    Noaptea e polară: ninge neîncetat... Nu mai vreau nimic, nu vreau să mor de frig... Vantul ne bate, ne pedepsește, ne fură. Dorul își face loc printre noi. Lipsim. Ne lipsim.
     Înalț în aerul surd un urlet mut. Sunt ca un lup: singur, rătăcit... M-am rătăcit pe aste cărări drepte... Busola mi-a înghețat și mi-am pierdut drumul și nu pot, nu pot, nu pot să te mă găsesc. E frig, e ger...

     Închisă în casă, am degerat. Mă uit pe geam, privesc tabloul aproape ambetant, dar cu ce folos? Nu mă încantă chinurile lumii de afară... Deja gerul s-a infiltrat în odaia mea: ninge. Dardai și gem... Da, da, știam deja. Mi-ai mai spus că mă iubești. Mi-e teamă, mi-e teamă că mă topesc. Că mă topesc langă tine... Spune-mi atunci: cum voi mai rezista înghețului?... Ah. Dar deja e prea tarziu... Mana mi-a-nghețat, inima și ea... Hipotermie. Nu simt nimic, nici măcar o rană sau o zgarietură... Nu, dar sufletul mă doare...

     Mă zbat ușor ca un fluture pe moarte. Zăpada e prea grea. Ajutor! Ajutor! Ajutor! Dar oare... mă mai poate ajuta cineva? Căci pierdută-s în zăpadă... Ușor, ușor, omătul mă acoperă cu o pătură dalbă și rece. Nu mai văd nimic. Dar oare vreau să văd ceva?
***
    Soarele este sus pe cer, iar eu mă plimb prin munții de zăpadă. Alb peste tot. Mă pierd în zăpadă, omătul mă-nghite... Dar nu vantul este îmi zgarie fața deja plină de cicatrici, ci imenșii fulgi de nea, care mă orbesc, făcandu-mă să mă plec în fața puterii lor. Mă aplec din cauza imensei greutăți, ce o port pe spatele obosit, și cad, dar încerc să mă ridic.
    Cercetez.
    Și ceilalți oameni au ieșit, înfruntand frigul necruțător, pentru a-și construi cărări prin oceanul de gheață... Lumea cade, alunecă, îngheață, moare, doar că nimănui nu-i pasă: toți se uită în față. Își fac o potecă prin gheața cat să îi încapă doar pe ei: nu mai puțin, de ce pe mai mulți?
    Am încercat atunci să bat la ușa inimii unui simplu trecător. Am bătut îndelung, dar nu a răspuns nimeni... Am încercat atunci să-i intru-n suflet, dar chiar și acesta era înghețat... Ce s-a întamplat? Chiar atat de reci am devenit? Nu... nu am avut nevoie de nea ca să ne răcim, căci deja de prea mult timp noi numai suntem oameni, nu mai suntem... nimic. Evităm oare rănile așa cum ne ferim de emoții, de sentimente ce ar putea să ne topescă?

    Nu vreau să trăiesc într-o lume în care oamenii pot răni chiar și cu o singură privire, cu un simplu cuvant, cu răceala unei atitudini ... La revedere, strigoi, fantome ale trecutului, oameni falși! Eu de aici am plecat. Migrez. O să zbor ca păsările în țările "calde". Poate că voi găsi oameni acolo... Poate ca ei încă mai există.