Am foaia alba in fata.
Abia mai pot asterne cateva cuvinte... Durere.
Sunt ingrozita, caci gandurile mele se transforma in neant, incetul cu incetul. Panicata, incep sa cred ca acesta este inceputul unui handicap: oare nu voi mai putea scrie niciodata din cauza ta? Caci mi-ai interzis... Mi-ai spus sa nu mai scriu, mi-ai cerut sa te las. Esti ocupat si nicioadata nu vei fi liber sa ma asculti... Nicioadata noi nu vom putea vorbi...
Am avut odata, in mintea mea, o camera de lucru ordonata, in care puteam sa desenez cuvinte pe hartie, puteam sa scriu tablouri pe panza. Avusesem odata un loc al meu, doar al meu!, in care am avut posibilitatea sa fauresc imposibilul. Insa apoi...tu... Tu.
Ai venit si mi-ai mazgalit peretii dalbi cu versuri sangerande, dedicate eu-lui tau, mi-ai umplut paginile cu lacrimi inghetate, verzi. M-ai distrus... Orice lucru ma duce cu gandul la tine...
Ai crezut ca, poate, nu a fost destul?
De fiecare data cand te vad, simt ca ma injunghii; caci tu ma injunghii cu dor. E ridicol! Cat de bine seamana ``dor`` cu ``doare``.
Sangerez... Rana inca nu s-a vindecat, chiar daca am acum un nepretuit carbune, ochii negri... Totul inca mai miroase a fier, plumbul inca mai apasa, iar ochilor verzismaraldului nici macar nu-i pasa.
Peste tot, dar peste tot te lau... Ah!, dar te blestem cu lacrimi amare!
scrii frumos!
RăspundețiȘtergereMultumesc! :D
Ștergere