Durere învelită cu nori de plumb...

    Îmi vine să plâng, să urlu, să mor. Țip după ajutor, dar nimeni nu vine să mă ajute. Am dureri ascuțite în inimă și în stomac. Ce ai făcut?... M-ai otrăvit. Inima îmi este goală, de fapt, nici măcar nu mai e acolo, în toracele ce o proteja. O ții tu în mână, o strângi, o înțepi cu cioburi de sticlă, de nepăsare.
    Te prefaci. Te prefaci că nu știi. Te prefaci că nu știi că te iubesc.
    Mă uit la tine, la zâmbetul tău perfect, la expresia ta cinică. Ești crud... Profiți de mine, de slăbiciunea pe care o am atunci când te văd, care apare fie și numai la imaginea ta în mintea mea. Zâmbesc. M-am lăsat păcălită. Din nou. De câte ori o s-o mai fac?
    Inima mă doare, mă ustură... Ha ha ha! Sângerează cu lacrimi de plumb, iar tu mă obligi să beau ceaiul amar de pelin.
    O să mor, așa cum am mai murit până acum. Nu sunt o pasăre phoenix ca să renasc din propria-mi cenușă redobândindu-mi apoi puterea, așa că de câte ori mă trezesc din starea pe care o am acum sunt slăbită, din ce în ce mă aproprii de moartea cea adevărată.
    Am avut încredere în tine. Mi-ai promis alinare... Iată ce... tratament! Iată consecințele!
                              Îngheț. Cad. Mă izbesc de podeaua rece. Îngheț. Mor.