Apel la inima ta!

    Câteodată(din ce în ce mai des) mă trezesc dimineața cu o senzație de gol în suflet. Această lipsă îmi trimite oftaturi lungi care mai, mai să mă azvârle în brațele plânsului...
    Dar de ce? De ce simt această senzație de durere în piept? Ah, mi-am amintit! Mi-ai luat-o tu, hoțule cu ochii verzi! De cât timp o ții cu tine? Ai ținut socoteala? De ce o ții într-una în foc? Nu vezi că deja s-a topit? Da, mă faci să mă gândesc mereu la umbra prezenței tale, la privirile noastre ce se întâlnesc pentru câteva secunde odată la... Uff... ochii tăi verzi seamănă cu două nestemate, cu două smaralde... Lume, părul lui este de cărbune!
    Acum râzi, vorbești cumva? Căci parcă îți aud glasul de clinchet de sticle... Ce simt?
    Acum mi-am reamintit! Dor! Dorul este ceea ce simt pentru tine! Și cum să nu mă doară, dacă tu nu mi-ai dat nimic în schimb... Nici măcar un zâmbet... În locul inimii mele nu a rămas decât amintirea ei, ce parcă îmi pulsează în vene cioburi de sticlă... de durere. Spune-mi, ce faci cu inima mea? Ai cumva planuri cu ea?
    Mi se spune să fiu sinceră... Vrei să fiu sinceră cu tine? Da? Ok! În primul rând, vreau să îți spun că te iub,  că te iubesc! În al doilea rând, vreau să îți transmit că te urăsc... Ți-ai dat deja seama că te-am mințit? Bine, bine... Uite purul adevăr- TE IUBESC! Adevărul chiar doare... Știi cât doare? Nu, bineînțeles că nu... Nu cred că ai iubit vreodată cum te iubesc eu...
    Te iubesc! Te urăsc!... Te iubesc! Te urăsc! Te iubesc! Te urăsc! Te iubesc! Te urăsc!
    Fac apel la inima ta, căci poate va avea ea grijă de a mea...