Eseu: ,,Vârsta de aur a dragostei” de Nichita Stănescu

    Poetul Nichita Stănescu este un scriitor care face parte din generația șaizecistă, opera sa ilustrând curentul neomodernist.
    Acesta cultivă cu mare măiestrie teme precum cea a iubirii. Sub influența acestei teme se afla și volumul ,,O viziune a sentimentelor”, apărut în 1964, din care face parte și poezia ,,Vârsta de aur a dragostei”.
    Mesajul este centrat asupra căutării veșnice a iubirii, acest sentiment fiind descris, mai ales, prin intermediul metaforelor.
    Titlul acestei creații lirice descrie momentul de glorie al împlinirii sentimentale drept o ,,vârstă de aur”, în care se reconciliază, ca în Arcadia mitică, nu numai toate ființele lumii, dar și obiectele din jurul lor.
    Poezia, discurs confesiv al eului liric îndrăgostit, se împarte în trei secvențe lirice, cuprinzând același număr de strofe.
    Încă din primele versuri, textul liric se află sub influența sentimentului de dragoste. Cel ce iubește are convingerea că lucrurile i se supun și că îi vin singure în apropiere, așa cum în mitologia greacă fiarele și chiar și zeii Infernului, Hades și Persefona, se lăsaseră îmblânziți de sunetele divine ale lirei lui Orfeu, cântărețul trac care îndrăznise să creadă că își poate readuce la viață perechea ajunsă pe celălalt tărâm, pe Euridice, numai prin puterea și forța iubirii și a muzicii sale.
    Eul liric descrie în cea de-a doua secvență poetică iubirea ca un sentiment ce oscilează între starea de reverie și cea ,,de trezire”, lumea nefiind altceva decât ,,visul sufletului nostru”, așa cum spunea Mircea Eliade în nuvela sa fantastică, ,,Domnișoara Cristina”.
    Imaginea abstractă a ,,zeilor de fildeș” devine perceptibilă atunci când eul poetic le atinge contururile cu venerație și îi consideră niște fetișuri miniaturale, ,,sculpate” pe ,,roțile de cârmă ale corăbiilor”, ca să îi poarte noroc navigatorului. Imaginea lumii și a roții de cârmă aduce aminte de șarpele hitonic, simbolul nemuririi și a perfecțiunii, aici a sentimentelor. De asemenea, nuanța albă a lunii, simbolul îndrăgostiților, și a fildeșului sugerează puritatea emoțiilor simțite de eul liric.
    Poetul neomodernist nu ezită să recurgă la imaginea binecunoscută a cuplului zeiesc format din Jupiter, la romani, și Hera, la greci. Chiar dacă aceștia sunt reprezentanții a două mitologii diferite, iubirea anulează aceste discrepanțe, iar cei doi zei vor deveni simbolul dragostei perfecte și relației de durată, Hera-Iuno(na) simbolizând căminul și căsătoria, iar Zeus-Jupiter - puterea. Mai mult decât atât, cele două epitete cromatice atașate entităților divine,  „galben” și „argintie”, întăresc ideea de diversitate, dar sugerează și strălucirea și duritatea iubirii, întrucât cele doua culori duc cu gândul la metalele prețioase de la care provin: aurul și argintul.
    Trăirea iubirii este descrisă metaforic, ca un ,,dans al sentimentelor”, căci presupune armonizarea și descoperirea unei senzualități magice prin celălalt, emoțiile fiind ,,zeițe ale cerului”, fapt sugerat și de cunoscuta expresie ,,Dragostea plutește în aer”. Eul liric, un îndrăgostit etern, este marcat lexical prin pronumele personal ,,eu”. Acesta se proiectează în ipostaza unui navigator care, odată îmbarcat pe corabia iubirii, își îndreaptă cu toată viteza ,,pânzele sufletului umflate de dor” spre mult căutata sa pereche. Acesta descrie dorul ca fiind un catalizator al dragostei.
    Căutarea neîncetată a iubitei de către eul liric duce cu gândul la mitul androginului, care spune că nimeni nu poate supraviețui fără persoana dragă lângă el, întrucât, în vremurile de demult, perechile erau unite, formând un singur trup. Căutarea este pretutindeni în universul liric, întrucât eul poetic nu își poate închipui viața fără persoana iubită.
    Poezia este scrisă în vers liber, pentru că poetul își propune să aducă în prim-plan ideea și să lase în fundal forma. De aceea, discursul liric este emoționant, pentru că transmite melodic, cu o rimă predominant feminină, care explica atitudinea entuziastă a unui eu liric îndrăgostit. Măsura versurilor este inegală, poetul sugerând astfel, indirect, că tumultul sentimentelor îl influențează pe deplin. Metafora rămâne, și în acest text poetic neomodernist, cel mai fecund mijloc stilistic al imaginației.
    În viziunea mea și a oricărui lector, poezia stănesciană „Vârsta de aur a dragostei” descrie metaforic cel mai frumos sentiment cunoscut de om, și anume, iubirea, făcând referințe, în mod indirect, la diferite surse, aceasta constituind, de fapt, un discurs confesiv adresat persoanei iubite.